Rocker până la moarte!

Am făcut declaraţia din start, ca să nu fiu bănuită de hispano-manelism. Nu am nicio treabă cu "chu-cha-cha" sau "chi-chiu-ri-chiu" ăla de mă disperă la orice ieşire în decor. Înţeleg, ritmurile latino sunt destinate să devină hituri vara, indiferent dacă sunt spre bumtzy-bumtzy sau spre reggaeton.

Un fals naţionalism nici nu mai este cazul să invoc, atât timp cât suntem reprezentaţi la Eurovision de o trupa multi-culturală, care interpretează în spaniolă şi engleză, cu o uşoară influenţă arabă cauzată, desigur, de divinul compozitor Costi Ioniţă. 

Totuşi, am rămas uimită de vehemenţa comentariilor la adresa amestecăturii muzicale numite "Mandinga" Am ascultat piesa, mi s-a părut de o mizerie remarcabilă, dar era - măcar - corect interpretată. Ce s-a întâmplat seara asta? Coşmarul oricărui om care se află pe o scenă. Acum nu vorbesc despre membrii trupei, ci strict despre "dizeuză"

Păi ia hai să vedem!

Cântecelul începe oarecum corect! Vin omuleţii, mimează interpretarea, dau aiurea în tobiţe, suflă demonstrativ în trompete, ăla cu cimpoiul nici măcar nu se oboseşte să mimeze. Doar că, pe la minutul 1.26, fata face semn că nu aude nimic în cască. Sau aude, dar cu întreruperi, ceea ce e mai dureros decât să nu audă deloc. Grav, foarte grav... Nu are cum să se mai raporteze la restul trupei. Ăia din jurul ei sunt mai preocupaţi de coregrafie, ţin ritmul după ce aud în boxe. Doar că ce aud ei, nu e ok. Sunt boxele de sală. Sunetul vine deformat spre scenă, ba chiar cu o oarecare întârziere. Tocmai de aceea, orice trupă care prestează pe o scenă cere monitoare de control, ca să se audă. Să vadă cum sună în raport cu colegii, să ştie sigur când trebuie să intre, să nu rateze măsura. Dacă nu ştiţi ce înseamnă să nu ai control, încercaţi să cântaţi cu căştile pe urechi. Dezastru, nu?

Minutul 1.41, "dizeuza" aruncă casca din ureche, pentru că o derutează cumplit. Mizează pe ăia din trupă, doar că ăia se fojgăie după cum le cere coregrafia, nu ştiu că - lângă ei - există o "demsel in distress" Culmea e că, după ce a renunţat la cască, vocalista nu mai falsează. Dar, din motivele anterior expuse, nu poate ţine pe ritmul negativului. Micul ecou, după cum vă spuneam. Nici "entuziaştii" din faţa scenei nu o ajută. 

Minutul 2.10 (sau pe-acolo)! Singurul reper pe care îl mai are sunt flăcările de pe scenă, care trebuie să izbucnească în ritmul negativului. Nu reuşeşte să se sincronizeze. E greu să treci de la metronom, la flăcăruie. Zgomotul e mult prea mare ca să mizezi pe ritmul interior.

Minutul 2.29 - în sfârşit, vine salvarea! Il cubano de la tobiţă o ajută să revină pe ritm. Reglare ovariană, dacă pot să-i spun aşa, pentru că stă comod pe respectivul instrument de percuţie. "Dizeuza" reuşeşte să termine cu succes piesa.

De ce mi-am pierdut timpul analizând piesa, minut cu minut? Pentru că mi se pare că am devenit o naţie degrabă-aruncătoare-cu-piatra. Şi pentru că am un soţ care nu este numai pianist de blues (şi chitarist, şi muzicuţist, şi acordeonist), ci şi vocal, aşa că ştiu prea bine ce tragedie este atunci când eşti pe scenă şi rămâi fără repere.