Spre deosebire de Julius, relaţia mea cu patrupedele lătrătoare este una foarte bună! Probabil pentru că le respect atât de mult, încât nu mi-aş permite în veci să fac o rubrică de "Mimă cu potăi" În orice caz, indiferent de dimensiunile câinelui - mai ales a celui vagabond, înnobilat cu titlul de "comunitar" - reuşesc să stabilesc o relaţie de comunicare, de natură să nu se finalizeze cu muşcături. Posibil ca toate cunoştinţele mele să se fi acumulat în perioada în care am fost mândra posesoare a unui rotweiller. E o variantă, deşi din copilărie am manifestat o atracţie permanentă faţă de câini (n.A.: Mama, repet pentru a mia oară! Nu am realizat nicio clipă că animalul acela mare, cu ochii roşii, pe care ţi l-am adus în faţa uşii era turbat, da?!)
Seara asta, însă, încrederea mea în capacitatea de a stabili o legătură amiabilă gen "blondă - haită de câini" a fost zdruncinată din temelii. Cauza a fost pur meteorologică. Acum o să vă puneţi întrebări asupra sănătăţii mele mintale (sau mentale, depinde de şcoala de gândire) Nu e cazul! De la ploaie mi s-a tras, credeţi-mă!!!
Ca orice femeie cu machiaj şi cu o oarecare coafură, nu puteam să plec la muncă fără umbrelă. Doar că nu e de-aia model mini, pentru a putea fi ascunsă în paporniţă odată ce nu mai ai treabă cu ea. E de tip Sherlock Holmes. La dus, a fost perfect. Ploua cu găleata, potăile se ascunseseră prin locuri numai de ele ştiute, siguranţă maximă! La întors, însă, când nici măcar nu mai picura demonstrativ, am venit cu umbrela transformată în baston de promenadă. Doar că javrele au perceput-o ca fiind un băţ. Ce mai freamăt, ce mai zbucium, ce mai lătrături... În zadar le-am vorbit precum Andreea Marin la "Surprize, surprize", nervozitatea era maximă.
Aşa că ce era să fac? Să mă duc cu haita zgomotoasă după mine până la uşa blocului? Să pornesc într-o alergare cu genunchii la piept? Să încep să pocnesc câinii? Nici gând! Am luat cea mai înţeleaptă decizie cu putinţă: mi-am deschis umbrela - repet, nu mai ploua - şi am păsit demnă spre vastele apartamente. Câinii s-au calmat instantaneu (probabil se întrebau cine e aia cu capul mare, care respiră greu), taximetriştii m-au claxonat, iar un cocalar mi-a dat o informaţie de o valoare inestimabilă: "Fă, vezi că nu mai plouă!"
la noi în Apărători chiar câinii ți-ar fi zis „Fă, vezi că nu mai plouă!”
RăspundețiȘtergereDeci imi sugerezi sa incerc o rubrica de "Mima cu potai"? :)) Iar la noi, in Baneasa, numai cei care doar trec prin zona isi permit sa te antentioneze. Cei "ai casei" se limiteaza la semnale audio-vizuale, adica claxoane si faruri :P
RăspundețiȘtergereEu as fi incercat sa folosesc chiar umbrela drept argument in discutie. Sa le arat ca da, poate fi si bat pentru potaitele necuviincioase.
RăspundețiȘtergereCa dup-aia sa ma tina minte si sa ma atace ori de cate ori trec prin zona? Riscant rau de tot, ca sunt vreo 5 javre si toate mari.
RăspundețiȘtergereCand ne temem de catei comunitari toate devin "javre" si "toate mari" si sunt "vreo 5" cand de fapt erau doar vreo 2 si aia abia intarcati.
RăspundețiȘtergereProbabil nu aveai bocancii in picioare, de aia au avut tupeu sa se dea la tine.
pff.. toti* devin
ȘtergereBa tocmai ca aveam bocancii, pentru ca era urat afara! Iar potaile, cinci la numar si mari, isi fac veacul in fata unui magazin non-stop. De obicei n-au treaba decat cu masinile, dar uite ca s-a intamplat. In plus, de unde ai dedus ca mi-ar fi teama de cainii comunitari?! Sau de caini, in general!
RăspundețiȘtergereSi sa-ti fi spus cocalarul: "uite-o pe mary poppins in varianta 2o12"? Ai fi crezut ca ai ajuns intr-un univers paralel, si cainii deveneau cea mai mica frica a ta. :d
RăspundețiȘtergereCand eram mica o adoram pe Mary Poppins si visam sa am si eu o umbrela de-aia cu cap de papagal... Deci daca mi-ar fi spus cocalarul asa ceva, probabil as fi inceput sa cant "Memories", desi nu sunt un mare fan Barbra Streisand :))
RăspundețiȘtergereFoarte tare articolul! M-am amuzat copios mai ales la ultima fraza! Bravo!
RăspundețiȘtergere