Stupizenia ridicată la nivel de artă

Îmi aduc aminte ce bucurie naivă m-a încercat în momentul în care autorităţile au decis că ne putem plăti absolut toate facturile la Poştă. În sfârşit, scăpam de alergătura de la un ghişeu la altul. Nu mai trebuia să stau de nu-ştiu-câte-ori la coadă, nici să mă abţin din răsputeri să nu-i spun vreo două acriturii de la ghişeu. Ce n-am luat în calcul? Faptul că Poşta nu se coordonează cum trebuie cu furnizorii de utilităţi. Şi nici furnizorii de utilităţi pe ei înşişi.

Oferte matinale, numai bune de înjurat

Sâmbătă, o zi numai bună de trezit când te taie capul, de lenevit la căldură cu gândul aiurea, de făcut treabă în casă într-un ritm blând, că doar nu te zoreşte nimeni, de zăcut la televizor, eventual de băgat una bucată siestă, pe principiul "Fie omul cât de mic, după masă doarme-un pic!" Mi-au reuşit toate, mai puţin primele două puncte: trezitul când vreau şi lenevitul post-trezit.

Non-probleme de bloc cu final neaşteptat

Vineri seară. Un moment minunat, pe care am reuşit să-l apreciez abia acum, când nu mai sunt nocturnă, ci diurnă. Organismul meu încă se revoltă, după ce ani în şir a evoluat după un alt fus orar, dar nu am de ales. Cel puţin momentan. În fine, odată ajunsă acasă, îmi umplu cada cu apă fierbinte, decisă ca după maximum o jumătate de oră să mă bag în pat, cu laptopul în braţe. Un serial, un ziar, un site de ştiri... Nu contează! Ideea e să mă relaxez într-un fel. Doar că socoteala de la etajul 4 nu se potriveşte cu cea de la parter şi iată că îmi sună telefonul.

Recunosc, am ucis!

Nu, nu e nevoie să vină procurorii cu Biblia! Pot să jur şi cu mâna pe ofertele de la Bricostore, care îmi sufocă biata cutie poştală. Nici măcar nu o să susţin că nu am vrut. Ba am vrut, am vrut foarte tare. Motivul este simplu: nu accept să-mi împart spaţiul vital cu şoarecii.

La cules de cuvinte

Am o rochie lungă, cu nişte frumoase imprimeuri color. Susţin că e din Mozambic, deşi cineva e de părere că provine din Botswana. Îl rog (căci e un "el") să-şi argumenteze teoria cu ajutorul monedei naţionale din ţara respectivă. Nu o face, din varii motive. Nu insist, fiecare are dreptul să-şi aleagă moneda pe care o preferă. Marea Uniune Mondială ne-a dat această posibilitate.

Aliodor la televizor

Am aşteptat interviul cu Aliodor Manolea, mai ceva ca pe un interviu cu Vin Diesel! Nu că mi-ar plăcea cum arată Vin, doar că mă fascinează personalitatea lui... În fine, începe interviul cu Aliodor, eu - popândău în faţa televizorului.

Politică balcanică, ruşine cui te-a creat!

Mai sunt câteva zile până la referendum, iar eu sunt sătulă până peste cap de politicienii noştri! Am avut câteva zile în care m-am concentrat asupra epitetelor pe care şi le aruncau. Doar că, la un moment dat, au devenit plictisitori. Niciunul nu este Alcibiade, creatorul celebrei "maimuţe curentate" Apoi am încercat să calculez cu ce frecvenţă îşi schimbă declaraţiile. A fost un experiment năucitor, pentru că rapiditatea cu care treceau dintr-o parte într-alta m-a împiedicat să elaborez un model matematic.

Toţi câinii preşedintelui

Când un preşedinte de stat se duce undeva, să zicem la o televiziune pentru că e singurul exemplu concret pe care îl pot da, e însoţit de un întreg dispozitiv. Aşa e regula, să aibă după el o grămadă de tipi masivi şi tunşi regulamentar, eventual o salvare, o maşină de pompieri, o dubă a jandarmeriei, plus un domn cu un câine în lesă. Patrupedul e plimbat peste tot, ca să identifice un potenţial pericol. Nu, nu caută droguri, ci dispozitive explozive.

Un preşedinte sufocant de discret

"Voi fi un preşedinte interimar discret", a spus el. Şi s-a ţinut de cuvânt. Vreo 4 zile, după care n-a mai putut rezista să stea departe de terenul de joacă. Cel care a deschis Cutia Pandorei a fost Victor, care l-a invitat pe Interimar în frumoasa-i emisiune. Crin nu s-a descurcat rău, ba chiar a lansat celebra frază: "Dacă Traian Băsescu rămâne preşedinte, eu plec, pentru că - din punctul meu de vedere - nu mai are rost să continui!" Aplauzele au curs râu. "Uite, dom'le, ăsta om politic!", au decretat admiratorii siglei "galben-cu-săgeţică"

Ce ştiu dizeuzele, dar nu ştiu politicienii

Orice duduie care are un firicel de voce, dar îşi doreşte să devină vedetă, e conştientă de la bun început că nu va ajunge acolo unde doreşte, dacă nu are o imagine care să vândă. Normal, la început se îmbracă şi ea cu ce are prin dulap. Mai o bluză cu sclipici, mai o rochie cu paiete pe care purtat-o când era domnişoară de onoare, mai un păr ars de la decolorant, mai un machiaj în culori pastelate mimând inocenţa. 

Cel-Care-Strică-Vacanţele

Din câte îmi amintesc, pe vremuri, nativii americani îşi dobândeau "numele de adult" abia după un test, în care erau nevoiţi să-şi demonstreze calităţile de războinic. Dacă Victor al nostru ar fi fost pui de apaş, numele lui indian ar fi fost, în mod sigur, Cel-Care-Strică-Vacanţele. Nu de alta, dar acum trebuie să-i aducă pe parlamentari din vacanţă, ca să ucidă ordonanţa care i-a pus Bruxelles-ul în cap.

Natură Hăhăită cu Constituţie

Ziua debutase promiţător! Niciun fruct, nicio sticlă cu apă. Dar asta nu însemna că Jucătorul de pe banca de rezerve nu se gândea la binele jurnaliştilor care se lichefiau în faţa sediului său de campanie. Ca la un semn au apărut nişte băieţi dotaţi cu scaune de plastic şi cu umbrele, ca să înjghebeze un centru de presă pe trotuar. Grija a mers mai departe, căci ziariştilor le-au fost oferite şi nişte toalete ecologice, că şi ei sunt oameni, au nevoi fiziologice.

If you fool me once....

...shame on you. If you fool me twice, shame on me! Probabil expresia nu era cunoscută şi pe nava Biruinţa, aceea mai mare decât trei terenuri de fotbal. Altfel nu-mi explic de ce Traian încearcă să redevină agreabil presei. În regulă, în momentul în care a devenit primar, se bucura de simpatia jurnaliştilor. La fel şi în momentul în care decis să candideze la preşedinţia României.

Raiul din dormitor

Înainte să vă vină în cap tot felul de gânduri necurate, vă anunţ - cuvioasă toată - că titlul se referă strict la însănătoşirea aparatului meu de aer condiţionat. Asta după 8 zile de chin şi jale, dintre care majoritatea caniculare. Şi nu Focile au rezolvat problema, ci "asistentul" lor, Bart Simpson.

Seară de carte

Sâmbătă, ora 20.00! Cu punctualitate britanică, sun la uşa domnului P. Sunt dotată şi cu nişte paporniţe. Într-una am chestii sărate, dar nu prea sărate. În cealaltă, chestii dulci, dar nu prea dulci. Până în final, mă duc în vizită la un domn care a sărit binişor de 70 de ani. Iar ceilalţi doi musafiri ai săi, la fel. Am adus şi o sticlă de vin alb şi rece, pentru că cel roşu e vasodilatator, iar afară e caniculă.

Don't you cry, Traian!

După părerea mea, din această seară, Traian Băsescu ar trebui să rămână în istorie sub nickname-ul de "Preşedinte-Primitor" Nu vreau să discut despre suspendare, despre manifestaţii pro sau contra, despre discursurile urlate ale aprigilor noştri politicieni, despre modificarea legii referendumului... Nu, toate acestea cad cu zgomot într-un plan secundar.

Mama mea, telenovelista

- Bună, te-am sunat ca să te număr! îi arunc mamei mele gluma clasică, la care ea trebuie să răspundă "Mama e numai una!"

- Bună, poţi să mă suni mai încolo?

- Sigur! Ai vreo problemă?

- Nu, nu! Pa-pa!

Domnul P. - subiect de roman

Este cald! Foarte cald!!! Mi-e şi teamă să intru pe străduţa mea, ca să nu nimeresc într-o fojgăială de vecini pe care noaptea nu poate să-i mai încapă. Nu mi se pare nimic mai bizar decât să întâlnesc oameni pe care i-am văzut venind de la muncă în costum şi cu cravată, iar acum au nişte bermude ostenite, un maieu în care ar putea locui lejer juma' de bloc, plus o pereche de şlapi. O să-mi spuneţi că au dreptul să arate cum vor în timpul liber. Nicio problemă, dar şi eu am privire de estet.

Scrisoarea lui Traian către fiica sa, Elena

Văd că e la modă ca pe lângă acuzaţiile de plagiat, care zboară în toate sensurile ca nişte bondari nervoşi, să fie cool şi scrisorile. Năstase scrie familiei şi ţării, Băsescu îi scrie lui Ponta, Fundaţia Soros România îi scrie lui Ponta, tot felul de organizaţii sau grupuleţe cu diverse interese lansează scrisori deschise... Oricum, e un pas înainte de la bileţelele roz la epistole. Un semn de maturitate politică, ar decreta un analist lobotomizat.

Băiatul cu sprâncenele circumflexe

Sunt fizionomistă! Nu am găsit un mod mai elegant sau mai blând de a vă spune adevărul. Ajunge să mă uit la faţa omului, ca să ştiu la ce să mă aştept din partea lui. Când eram mai mică, am încercat să ignor chestia asta şi să mă apropii de oameni care - din prima secundă - nu mi-au inspirat altceva decât neîncredere, dacă nu chiar dorinţa de a fugi instantaneu. De fiecare dată mi-am luat-o grav în freză, aşa că am decis să nu-mi mai ignor instinctele. Cum s-ar zice, dacă îmi place faţa ta, suntem prieteni. Dacă nu, e ok... atât timp cât nu încerci să-mi încalci interesele. N-aţi uitat că sunt rocker, nu?

Jocul place viu!

Asta spunea de fiecare dată, înainte de meci, un antrenor de volei echipei de fete pe care o pregătea. Printre ele, o fostă colegă de-a mea de liceu cu care m-am întâlnit întâmplător prin Bucureşti. Eu eram la Politehnică, ea - la Sport şi, pentru a mai câştiga un ban, acceptase să joace la o echipă de mâna a 7-a. Avusese nişte probleme cu ligamentele când eram în clasa a 11-a şi, cu toate că a trecut fluierând prin examenele de admitere la facultate, era conştientă că starea fizică nu îi permite să prindă un lot ca lumea. Se descurca la şcoală, dar se resemnase la gândul că nu va putea face performanţa pe care şi-ar fi dorit-o.

Întâlnire de gradul III

E 22.34! Ştiu asta pentru că tocmai am primit un mail. Cineva mă anunţa că a fost lansată o super-ofertă de Viagra pe piaţă. Nu mă interesează, arunc oferta în spam. Sper să ajungă acolo, pentru că dau comanda de pe telefonul mobil. Sunt deja în drum spre non-stop-ul cu vânzătoare prietenoasă. Am uitat să-mi iau îngheţată din hipermarket, iar asta m-a făcut să plec de-acasă cu o uşoară nervozitate, fapt care se remarcă din modul în care dau de perete uşa magazinului de cartier. Realizez că figura mea nu inspiră nimic bun, dar să fim serioşi... Poate nu arăt ca un rocker, dar sunt un rocker până în cea din urmă celulă a corpului meu, Devin brusc "girlie" în momentul în care îl văd pe pe domnul P. numărând bani pe tejghea. Nu credeam că şi el este o creatură nocturnă, mai ales că are o vârstă şi nici nu mai e caniculă care să justifice o eventuală insomnie, aşa că am tratat situaţia ca pe un eveniment.

Dr. Dolittle de la 4

Ora 16.00. Fix ora la care mai butonez puţin televizorul, în timp ce apa de la duş începe să se încălzească. Dau televizorul mai tare, ca să aud ce se întâmplă chiar dacă sunt în baie, îmi schimb papucii clasici cu nişte şlapi şi sunt la o fracţiune de secundă să-mi lansez tricoul de noapte în coşul de rufe, când sună soneria. Mă reped în dormitor, arunc halatul pe mine, că nu se face să ies cu Duffy Duck în văzul lumii, arunc o privire pe vizor şi o văd pe vecina de alături. Recte mama lui Rozy. Deja suntem amice, deci nu am probleme de aspect. Deschid uşa larg şi constat că vizorul dă informaţii la nivel minimal. Mama lui Rozy e cu ochii roşii, suferindă toată.

Monopolul Focilor de Asfalt

Nici nu mă gândeam ca o zi care a început nu foarte glorios, să devină - brusc - o zi minunată! Cum am devenit, din blazat-neplăcută, o fiinţă plină de entuziasm şi fericire? A fost destul să ies din bloc şi să văd că uşa de la tărăboanţa Focilor este deschisă. M-am repezit pe trotuarul de vis-a-vis cu gura până la urechi şi cu ochii luminoşi.

Zâmbetul deţinutului arogant

Aş putea să mă opresc la titlu! E singurul lucru care mi-a rămas pe retină, după marea hărmălaie din această seară. M-am întrebat dacă Adrian Năstase nu ar fi putut să ceară să i se acopere faţa, să fie protejat cumva de zecile de camere de luat vederi, de zecile de aparate de fotografiat... Ce-i drept, nu cred că avea cum să solicite şi dopuri pentru urechi, ca să nu mai audă haosul interogativ al jurnaliştilor.

A fi rocker - avantaje şi dezavantaje

În urmă cu vreo 2-3 luni, i-aş fi aplicat un şut scurt în tibii oricui mi-ar fi spus că va veni un moment în care voi scrie o asemenea postare. Faptul că fac asta, îmi indică - fără drept de apel - că ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul lumii. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că aş ajunge în postura Mioriţei... Ce-i drept, oii nu-i mai plăcea iarba, iar mie nu-mi mai place negrul. Drept dovadă, recent, mai precis în Noaptea Marii Împuşcări, un coleg - cameraman - m-a întrebat stânjenit: "De ce nu te mai îmbraci rockereşte? S-a întâmplat ceva?" Adică exact cum întrebăm noi când vedem pe cineva îmbrăcat în doliu. Mi-am asigurat colegul că sunt ok, doar că nu mai pot cu negrul. Dar nu despre asta începusem să vă vorbesc.

Ciocnirea civilizaţiilor

- Aşa ceva este inadmisibil! aud o voce cunoscută, fix în faţa uşii mele.

- Sunt cu totul de acord! decretează o voce la fel de cunoscută.

Am îngheţat! Tocmai ieşisem de la duş, o chestie necesară de cel puţin 5 ori pe zi când e vară şi stai la etajul 4 din 4. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că mi-am inundat vecinii de la 3. Pe toţi, nu doar pe cei care stau fix sub mine, pentru că atât de mare era zarva. Brusc, m-a lovit dilema: "Acum ce naiba fac? Ies să văd ce se întâmplă sau mă dau lovită?" Nu o rezolvasem pe prima, că a şi apărut a doua: "Să ies cu faţa de duş sau arunc nişte rimel pe gene şi un pic de gloss pe buze?" Rockerul din mine a decis că trebuie să facă faţă primejdiei, indiferent cum arătă, aşa că am deschis uşa larg.

Cupluri de mall

Ştiu că nu mai speraţi să vedeţi această postare, dar am prostul obicei să mă ţin de cuvânt. Sper că aţi aprofundat "Specimenele de mall" şi "Bărbătuşii de mall", astfel încât să primiţi cu entuziasm "Cuplurile de mall" Clasificarea acestora nu e dificilă, deşi unele cupluri s-au perfecţionat în arta disimulării.

Cazul Năstase - analiză de bloc

De când cu nenorocita asta de caniculă, bioritmul vecinilor mei - în proporţie de 60 la sută pensionari - s-a schimbat total! Nu mai ies cu javrele aferente după-amiaza târziu, ci la ceas de noapte. A naibii fatalitate, tocmai când mă întorc eu la muncă. De obicei, ne limităm la a ne zâmbi, la a ne saluta şi cam atât. În fine, când e cazul am grijă să anunţ din timp: "Îl chemaţi, vă rog, pe căţeluş? Mi-e teamă să nu îl lovesc din greşeală!" Asta pentru că piticania îmblănită mi se amestecă în fustele sau rochiile până la pământ, iar dacă l-aş călca pe lăboanţă ar urla neîncetat.

Cultura prin telefonul mobil

"Spune-mi cum "clopoţeşti", ca să-ţi spun cine eşti!", spunea un obscur filosof online. Şi nu ştiu din ce motive, am decis să verific dacă parafraza este corectă. În consecinţă, într-o zi, aflată într-o mulţime de oameni, majoritatea necunoscuţi, am încercat un exerciţiu de psihologie aplicată. Împreună cu prietena de lângă mine, am încercat să ghicim ce fel de lume avem în jur, în funcţie de soneriile telefoanelor mobile. Desigur, ne dădea mâna să ne prostim, atât timp cât aparatele noastre scot cel mai banal "ţâr" de pe lume. Al meu - mai înfundat, al ei - ca un "fix" clasic, din acela cu disc.

Toţi pentru purici, purici pentru toţi!

Presupun că nu mai este cazul să vă spun care este noţiunea de "dimineaţă" pentru mine. Ca să vă faceţi o idee, toţi cunoscuţii ştiu că e total inoportun, dacă nu chiar periculos, să mă sune înainte de prânz. Am reuşit să dau noi dimensiuni "Mistreţului Neprietenos"; aşadar mai bine lipsă.

Vacanţe tropicale la super-ofertă

Nu mai luaţi ţeapă cu agenţii-fantomă! Poftiţi la etajul 4 din 4, fără lift! Avem tot ce vă trebuie: două ghivece cu plante pe care le putem intitula "vegetaţie luxuriantă", meniu "all inclusive" dacă mai înainte trageţi o tură de hypermarket, baie cu apă caldă 24 de ore din 24, internet wireless, televiziune prin cablu, dar - cel mai important - umezeală cumplită, caracteristică zonelor tropicale. Desigur, vă recomandăm să vă vaccinaţi în prealabil, pentru că pomii înalţi şi frumos mirositori din faţa blocului adăpostesc hoarde de ţânţari. Aer condiţionat? Bineînţeles că există. Dar numai sub formă de aparat, pentru că ultima suflare de freon şi-a dat-o azi-noapte, pe la vreo 2.

Răducu lu' mama

Precizez de la bun început că sunt singurul copil al părinţilor mei, care - după ce m-au avut - au realizat că este mult prea riscant să producă un exemplar similar. Aşa că s-au oprit şi bine au făcut, pentru că eu - spre deosebire de alţii - m-am bucurat enorm că sunt singurul copil şi că nu trebuie să suport un frate mai mic, antipatic şi râzgâiat. Adică o copie mai tânără a mea, cum ar veni. La vremea respectivă, da?! Pentru că acum tind spre normalitate, ceea ce mă îngrijorează.

Mari colecţionari ai neamului

Menţionez din start că prin "neam" înţeleg familia proprie. Care familie se dovedeşte a fi degrabă-strângătoare, deşi - aparent - nu iese cu nimic în evidenţă. Desigur, niciunul dintre membrii clanului nu recunoaşte că ar fi colecţionar. Mai puţin ghindocul, adică fiul din dotare. Dar el are scuza vârstei. Hai să vedem cum stăm!

Bărbătuşi de mall

Termenul "bărbătuş" l-am împrumutat de la vărul meu favorit care, după o lungă perioadă de analiză, a ajuns la o concluzie: "Poate că româncele sunt cele mai frumoase femei din lume, dar bărbătuşii sunt jenanţi, mai ales după o vârstă! Sunt delăsători, nu-i mai interesează cum arată, dacă au burtă, dacă fălcile li se unesc cu gâtul, în totală dizarmonie cu picioarele subţiri!" Menţionez că vărul din dotare nu e chiar prunc, dar trage de fiare, înoată şi aleargă, astfel încât să nu poată fi identificat cu imaginea zugrăvită anterior.

Specimene de mall

A început să-mi placă identificarea de categorii! Aşa că, având în vedere că mall-ul e viaţa mea, ce-ar fi să vă împărtăşesc din experienţele personale? În consecinţă, fără prea multe introduceri, declanşez clasificările.

1. Piţipoanca wannabe - are în jur de 16-17 ani, nu ratează un tabloid, în consecinţă are vagi noţiuni despre cum ar trebui să se îmbrace ca să fie în trend. Veniturile nu o ajută, dar asta nu o împiedică să-şi ţină pe mâna fracturată în unghi de 45 de grade un "Vuittom" de toată frumuseţea. E excesiv machiată şi abia se ţine pe platformele supradimensionate cumpărate din nu ştiu ce en-gros, dar e decisă să ajungă şi ea ca fetele alea care se apucă de cântat fără ca măcar să aibă un firicel de voce.

Like me and I'll like you back

Decisă să-mi fac o profundă curăţenie de vară pe toată linia, m-am apucat să studiez lista prietenilor de pe Facebook! Mă apropii ameninţător de 900, ceea ce m-a făcut să-mi pun o grămadă de întrebări asupra sistemului meu de valori. De ce atât de mulţi? Am căzut cumva în capcana cantităţii, defavorizând calitatea? Ce am în comun cu cei aproape 900 de oameni, care îmi apar sub titulatura de "friends"? De ce le-am dat "accept"? E un fel de competiţie Facebook - "A cui e mai mare", referindu-mă strict la listă - şi i-am căzut victimă?????

Atentat canin asupra panseluţelor electorale

Nu ştiu cum e în alte cartiere, că motive să plec departe de casă nu am, dar la noi - mai ales pe arterele principale - sunt puzderie de panseluţe, intercalate cu ceea ce eu denumesc "ştevie modificată genetic" Nu ştiu cum se numeşte planta, ştiu doar că nu face flori şi are nişte frunze care seamănă cu cele de lalele, dar parcă ceva mai late. Eram sigură că o să vă uimesc în momentul în care îmi voi prezenta cunoştinţele din domeniul horticulturii.

Nicuşoare, free All Smart Games!!!

Cred că ar fi civilizat să mă adresez direct candidatului! Sau măcar celor care îl monitorizează, îndrumă, sponsorizează.... Sau, mult mai simplu, pot invoca faptul că sunt rocker şi să-l fracturez direct. Infinit mai bine, aşa că o să atac frontal. Deci mă adresez:

"Dragă Nicuşor,

Sunt o gameoholică dependentă de Hidden Object şi Time Management Games! Ca să mi le obţin gratis, că doar ştii şi tu că românii sunt prost plătiţi, le downloadez de pe un site intitulat All Smart Games. Dar am o mare problemă: nu vreau să-ţi văd până şi acolo mutra spunându-mi "E nevoie de un crtl + alt + del la primărie" În primul rând, mesajul e prost. "Ctrl + alt + del" să dai tu şi prietenii tăi apropiaţi. Durerea mea e alta! Nu ştiu cum să fac un print screen de pe laptop, dar mesajul există, se află, chiar dacă eu sunt doar o tută care de juma' de oră caută butonul respectiv. Adică pe ăla de print screen, ca să fie clar. Din fericire pentru toată lumea, sunt o tută cu Blackberry care, dacă nu reuşeşte prin metode tradiţionale, face poze. Dar vai, ce avem aici....

Moda poalelor în cap

Spuneţi-mi că sunt îngustă la minte, că sunt rigidă, că nu sunt în stare să mă adaptez, dar refuz să înţeleg moda intitulată " Uite cum arată X nemachiată" Din punctul meu de vedere, dacă nu ai 20 şi un pic de ani, un ten perfect şi trăsături bine conturate, nu ieşi din casă fără minimum de "tencuială" Gândeşte-te că te poţi întâlni pe stradă cu un cardiac şi o să-l ai pe conştiinţă. Plus că nimeni nu vrea să-ţi vadă cearcănele, genele decolorate şi buzele palide, în special dacă eşti "vedetă" Adică te ştie lumea de la televizor sau din tabloide, că noi nu avem vedete. Şi în ritmul ăsta, nici nu vom avea.

Pisica dumneavoastră e acasă?

În micul, dar cochetul meu cartier, până şi câinii sunt aşa cum trebuie. Adică mici şi cocheţi. Am văzut un singur rotweiller, în curtea unei vile, dar până şi acesta este de o tandreţe rar întâlnită. Am sperat că vecinul din blocul de alături, care vara trecută şi-a luat un Shar-Pei, va face onoare iubitorilor de câini cu atitudine. Dar nu. Shar Pei-ul lui - câine de luptă, ca să fie clar - e cel mai tăntălău căţel din lume. Nici măcar angajaţii de la Salubrizare nu-i trezesc un fior războinic.

Şi hackerii plâng câteodată

Nu caraghioşii ăia pe care i-a prins poliţia şi care se visau Anonymous! Hackerii adevăraţi, cei care scriu programe, cei care sar toate pârleazurile cibernetice, cei care nu sunt prinşi decât în momentul în care se cred atât de buni încât nu-şi mai iau toate măsurile de securitate. Cei care, în momentul în care ţi se aşează la computer, pot să-ţi spună tot ce-ai făcut în ultimii ani, deşi tu ţi-ai reinstalat Windows-ul de nu ştiu câte ori şi crezi că tot istoricul ţi s-a şters.

Depresia - ce e ea şi ce vrea de la mine

Sincer vorbind, nu ştiu dacă este vorba despre depresie sau dacă sunt doar meteosensibilă. Singurul lucru de care sunt absolut sigură, este că - de câteva săptămâni - nici iarba nu-mi mai creşte. Partea proastă e că nu doar eu sunt în această stare naşpa, ci şi cei din jurul meu. Aşa că nici nu se pune problema să ne scoatem unii pe ceilalţi din... şi anume.

Dilema sacilor de gunoi

Când eram mică, sacii de gunoi erau prezenţi doar la televizor şi numai atunci când se difuza vreun film american. Erau singurele scene în care îl vedeai pe protagonist cărând o enormă pungă de plastic spre tomberonul proprietate personală, plasat strategic în faţa casei cu peluză şi cu un gard scund şi alb. Noi nu aveam aşa ceva. Noi aveam pagini de ziar plasate pe fundul găleţii, care ne dădeau iluzia de curăţenie a găleţii. Ţin minte că mă expedia mama la tomberon, după care - odată întoarsă în casă - trebuia să prestez detergent + limpezire cu apă rece = igienă.

Mania diminutivelor

Sunt absolut sigură că fiecare dintre noi, indiferent de sex, foloseşte - în mod constant - măcar un diminutiv. În cazul meu, diminutivul care îmi inundă zilele de luni până joi (adică zilele în care am jurnal) este "pisicuţă" şi desemnează nişte minunate exemplare umane, culte şi haioase, cărora - în mod normal - li se spune "redactori" Ai mei nu sunt doar "redactori", ci sunt şi "pisicuţe", ca semn al afecţiunii pe care le-o port de o grămadă de ani. Aşadar, am Pisicuţa Puternică (pentru că nu aş avea cum să mă adresez altfel unui fost jucător de rugby) şi Pisicuţa Depresivă (nu pentru că omu' ar avea depresii, doar că ochii de basset şi piercing-ul din sprânceană, plus sinuzita acută, îl duc mai aproape de curentul emo) Există şi varianta "pisicuţu' lu' mama", atunci când fiu-meu se alintă, iar eu vreau să-i creez senzaţia că mă duce de nas, dar asta e o altă poveste.

Ce faci, atunci când plouă enervant de mult!

Prima fază e cu număratul banilor, plus activităţile aferente, dacă este cazul. Sau momentul. După aceea, dormi la nesfârşit, pentru că vremea te împinge să faci asta. Dacă nu, iei la rând cărţile din bibliotecă. Apoi speri că poate o să vezi o emisiune interesantă la televizor.  La naiba, sunt reluari. Nu mai vreau să văd nimic despre piramide, nu m-au tentat niciodată rechinii, de ce m-ar interesa ce face un anumit dispozitiv şi - sincer - cum mi s-ar putea modifica viaţa pentru că tocmai am aflat cum se produc crosele de hockey?! Deci mega-mega-mega dilemă!!!!

"Detectorii" unchiului Sam

Dacă ar fi fost după sufletul meu, ştirea cu cei doi militari americani prinşi cu detectoarele de metal la castrul roman Carsium, ar fi trebuit să fie deschidere de jurnale pe tot întinsul patriei. Păi cum, măi... smartasses! Noi vă aşteptăm 40 de ani şi voi veniţi să vă jucaţi de-a Sydney Fox şi Nigel Baily? Norocul nostru că i-au văzut nişte ţărani, care - probabil pentru că nu ştiu că poziţia noastră, ca stat, este să stăm la unghi de 90 de grade în faţa Marelui Licurici - au chemat jandarmii. Cred că nici ăştia n-au televizor şi nici nu citesc ziarele, pentru că i-au săltat instantaneu pe cei doi relic hunters.

Rocker până la moarte!

Am făcut declaraţia din start, ca să nu fiu bănuită de hispano-manelism. Nu am nicio treabă cu "chu-cha-cha" sau "chi-chiu-ri-chiu" ăla de mă disperă la orice ieşire în decor. Înţeleg, ritmurile latino sunt destinate să devină hituri vara, indiferent dacă sunt spre bumtzy-bumtzy sau spre reggaeton.

10 lucruri ca să fii în trend

1. Trebuie să ai măcar un obiect vestimentar în culoarea roz-coral. N-am, pentru că respectiva nuanţă mă face să arăt ca o bucată de brânză mucegăită. Ori sunt eu prea palidă, ori rozul-coral e prea dubios.

Blocul meu e-o freză dentară cu acorduri ample

În micul, dar liniştitul meu cartier, aproape că nu e bloc la parterul căruia să nu se afle un "ceva": un magazin, o sală minusculă de fitness, un coafor, un notariat, un plafar... La parterul blocului meu se află un cabinet dentar. Nu ştiu dacă respectivii doctori sunt inundaţi de clienţi, pentru că - de la 4 la parter - e o oarecare distanţă, deci monitorizarea este exclusă din start. Mi s-a întâmplat de câteva ori să văd oameni care intră sau ies din cabinet, dar figurile lor luminoase mi-au indicat faptul că dentiştii ori se pricep de minune la ceea ce fac, ori folosesc un anestezic special, de natură să-şi facă pacienţii ilegal de fericiţi.

Misteriorul domn Ş. loveşte din nou!

Domnul Ş. este distinsul administrator al blocului în care locuiesc. Ca să respect adevărul istoric, nu doar al blocului meu, ci şi al multor altor blocuri din cartier, dar şi al unor imobile din Primăverii, de pe la Televiziune, de prin Dorobanţi. Om activ, nu glumă! În orice caz, de la clădirile "nobile" i se şi trage aura de mister.

Adevăraţii mentalişti ai României

Îi descoperisem de ceva vreme, doar că nu ştiam cum pot ajunge la concluziile la care ajung! Tocmai am realizat! Ce Gog şi Magog sau cum îl mai cheamă pe individul care a mimat că-şi opreşte inima în direct, exclusiv şi senzaţional totodată?! Adevăraţii mentalişti ai ţării sunt jurnaliştii de tabloid. Şi acum să vă explic...

Marea confruntare cu gaşca potăilor meteosensibile

Spre deosebire de Julius, relaţia mea cu patrupedele lătrătoare este una foarte bună! Probabil pentru că le respect atât de mult, încât nu mi-aş permite în veci să fac o rubrică de "Mimă cu potăi" În orice caz, indiferent de dimensiunile câinelui - mai ales a celui vagabond, înnobilat cu titlul de "comunitar" - reuşesc să stabilesc o relaţie de comunicare, de natură să nu se finalizeze cu muşcături. Posibil ca toate cunoştinţele mele să se fi acumulat în perioada în care am fost mândra posesoare a unui rotweiller. E o variantă, deşi din copilărie am manifestat o atracţie permanentă faţă de câini (n.A.: Mama, repet pentru a mia oară! Nu am realizat nicio clipă că animalul acela mare, cu ochii roşii, pe care ţi l-am adus în faţa uşii era turbat, da?!)

Agramaţi, dar poligloţi!

Recunosc, sunt un mare fan al serialelor! Ba mai mult, sunt precum coţofana: dacă imaginea e strălucitoare, mă şi reped spre ea. Ani de zile, am exploatat torrentele cum am vrut. Doar că, mai nou, au apărut atât de multe site-uri pe net unde poţi vedea seriale, încât chiar nu mai merită să piratezi.

Timeo danaos!

Nu am fost niciodată un fan al Uniunii Europene! Mă opun total uniformizării, pentru că - până în final - asta înseamnă UE. Aceeaşi monedă, aceleaşi reguli, aceleaşi valori. Pe scurt, pierderea identităţii ca popor. Dacă cei de la Bruxelles dau ordin ca pătrunjelul să nu crească mai mult de 10 centrimetri, toate ţările-membre se supun. Ba chiar încearcă să se convingă că doar atât de mare trebuie să fie respectiva plantă, altfel produce cine ştie ce efecte negative asupra populaţiei.

Paparazzo de la noi vs Paparazzo de la ei

1. Paparazzo de la noi nu are noţiunea de "vedetă" Paparazzo de la ei, da!

2. Paparazzo de la noi are un contract de neagresivitate cu un hypermarket. Paparazzo de la ei nu o să pupe aşa ceva, pentru că nicio firmă, magazin sau club care se respectă nu o să permită ca stimaţii clienţi să fie expuşi, în incintă, unui posibil mega-scandal. .

Roman-fluviu: ziua mea, de dimineaţă până la prânz

Se prefigura a fi doar o zi puţin mai aglomerată decât altele! Singura modificare dramatică ar fi fost că trebuia să mă trezesc la 7.30, ca s-o aştept la gară pe mama mea de la Constanţa. Mi-am pus ceasul să sune şi m-am culcat, neştiind ce urma să se întâmple. Dar să o luăm în ordine cronologică...

Hasta la vista, baby!

Toată tevatura cu Europa League m-a scos cu forţa din zen-ul care mă caracterizează! Am constatat invazia de spanioli amatori de bere şi mari admiratori ai frumosului, am apreciat faptul că sunt civilizaţi, că nu se iau la omor cu galeria rivală, că sunt prietenoşi, puşi pe distracţie... Dar nu mă obligaţi să rezonez la importanţa evenimentului.

Când Soarta îţi dă un pumn în cap

Viaţa ta decurge normal. Ştii precis ce ai de făcut imediat după ce te trezeşti (adică un ness cu zaharină şi cu o cuşmă enormă de frişcă light), cum vor decurge următoarele ore (prestezi revista presei, că aşa îţi scrie în job description, să ai informaţiile updatate), te gândeşti că mai e destul până trebuie să pleci la muncă, deci timp există. Nu doar de duş, manichiură şi machiaj, ci şi de un joc. Când deodată sună telefonul.... După care toată viaţa ta se dă peste cap!

Dormim şi slăbim

Sună genial, nu? Dacă ar fi adevărat, aş avea o siluetă de manechin, pentru că am stabilit chiar şi recorduri de 14 ore de somn continuu. Desigur, în iarnă, atunci când organismul meu tinde să hiberneze. În orice caz, dieta cu somn există! Dar, ca să funcţioneze, trebuie să iei pastile. Nu somnifere, deşi ar fi o variantă viabilă, atât timp cât autorul minunăţiei de "regim" pretinde să ne culcăm la aceeaşi oră. Păi şi ce fac dacă nu mi-e somn? Număr oi, miei şi dalmaţieni?! Nu de alta, dar ceaiul de valeriană recomandat îmi provoacă spasme musculare numai când mă gândesc la el. De fapt, la orice ceai.

Apocalipsa se apropie pe furiş

Un om înţelept mi-a spus, cu nişte ani buni în urmă, că Apocalipsa mayaşilor nu are nicio legătură cu sfârşitul lumii, care - teoretic - vine cu tunete, fulgere normale, fulgere globulare, râuri de sânge, tornade, tsunami, războaie mondiale şi aşa mai departe. Apocalipsa despre care turuie toată lumea va însemna, de fapt, o schimbare radicală a tot ce cunoaştem. Am zâmbit politicoasă, pentru că părul alb al interlocutorului nu-mi permitea vreo ironie rockerească.

Ador perioadele pre-electorale

În cazul în care nu mă cunoaşteţi şi nici măcar nu intuiţi marfa, permiteţi-mi să vă anunţ oficial că, la naştere, nu mi s-a repartizat nici măcar un dram de romantism. Nu am scris scrisori de dragoste, nici ode în metru antic, nici nu m-am plimbat cu tineri domni noaptea pe plajă, nici măcar răsăritul de soare la mare nu l-am prins decât de vreo 2-3 ori şi atunci pentru că aveam insomnii.

Arta de a găsi români chiar şi acolo unde nu sunt

Câştigă unul premiul Nobel pentru literatură? Hai să-i săpăm în biografie, că în mod sigur străbunicul său e din Dâlga. Salvează altul un pui de căprioară de pe linia de tren şi devine erou în Statele Unite? Iar săpăm, după care ne bucurăm că ăl micu' al lui nea Mitică din Ploieşti a ajuns vedetă la americani. Cu actorii de la Hollywood nici nu ne mai complicăm. Dacă prinţul Charles şi-a descoperit sânge de român, nu e clar că şi actorii de peste Ocean provin de pe plaiurile mioritice?

Ultima găselniţă în materie este Pierre Moscovici. Jamais couche avec, n'est pas? Şi totuşi, dacă aveţi vreo curiozitate, v-o puteţi satisface aici.

Şi pe stânga, şi pe dreapta, iaca-iac-aşa!

Ok, Sarko out, Hollande in! So? Ce văd eu în asta, nefiind analist... Ca madam Merkel ar putea încerca să înveţe pe dinafară geniala piesă "Singur, atât de singur", pentru că nu-l văd pe Hollande atât de dornic să încalţe pantofii cu toc ai predecesorului său. Nu înţeleg de ce noi, românii, prin vocea lui Victor Ponta, ţopăim de bucurie, precum nişte macaci cărora li s-a oferit un supliment de banane. Omu' ala, viitorul nou preşedinte al Franţei, ne va expedia tous le gitans înapoi, ca să câştige bunăvoinţa cetăţenilor încă din primul minut. Poate de data asta, pe francezi îi va duce capul să nu-i mai plătească şi doar să-i expulzeze.

Down on the Memory Lane

În urmă cu vreo 5 ani, alături de toţi colegii mei de redacţie intram în Febra Blogului! Exact cum este în ziua de azi cu Facebook-ul. Doar că - pe vremea aceea - nu se spunea "Dacă n-ai cont pe Facebook, nu exişti!", ci "Dacă n-ai blog, nu exişti!" Iată o dovadă că, nici măcar în online, unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Ce scriam pe frumosul blog? Ce-mi trecea prin minte, pentru că nu-l făcusem pentru bani. Aveam chef să scriu despre politică, despre politică scriam. Mă trezeam cu chef de analizat moda, nu mă împiedica nimic. Desigur, blogul abunda de rockereli, motiv pentru care - ulterior - mi-am mai făcut un blog. Specializat, de data asta, pe chestii grele şi deosebit de grele. Minunat blog, păcat că nu mai ţin minte cum se numea.... A fost primul pe care l-am închis, pentru că ajunsesem să visez şi noaptea efecte de chitară, pedale duble şi sisteme de sonorizare. Ulterior şi blogul "generalist" a avut aceeaşi soartă, pentru că mă defectasem în asemenea hal încât mă trezeam din somn cu o singură idee: "Oare despre ce naiba să mai scriu azi???"

Şi acum ajungem la esenţa problemei: ce naiba m-a apucat să o iau de la capăt cu o activitate cronofagă? Habar n-am, dar când o să aflu, promit să vă anunţ!