vineri, 1 iunie 2012

Pisica dumneavoastră e acasă?

În micul, dar cochetul meu cartier, până şi câinii sunt aşa cum trebuie. Adică mici şi cocheţi. Am văzut un singur rotweiller, în curtea unei vile, dar până şi acesta este de o tandreţe rar întâlnită. Am sperat că vecinul din blocul de alături, care vara trecută şi-a luat un Shar-Pei, va face onoare iubitorilor de câini cu atitudine. Dar nu. Shar Pei-ul lui - câine de luptă, ca să fie clar - e cel mai tăntălău căţel din lume. Nici măcar angajaţii de la Salubrizare nu-i trezesc un fior războinic.

Acum să fac un bilanţ al blocului meu: în medie, există un câine de apartament. Am spus "medie", ceea ce înseamnă că nu toţi avem o potaie, ci că unii au doi sau chiar trei şoşoni tunşi regulamentar, prevăzuţi cu fundiţe sau cu nişte picioruşe de-ţi vine să-i duci în braţe până la etaj, de teamă să nu li se rupă. Singurul câine care arată a câine (cât de cât...) este Ronald, Beagle-ul de la etajul întâi, un exemplar superb, câştigător de multiple competiţii.

Unica anomalie a blocului o reprezintă vecina mea de palier, care are pisică. Desigur, nu a vrut să se lase mai prejos decât vecinii posesori de "lătrători", aşa că zilnic îşi ia mâţa în braţe şi o scoate la aer, prin faţa blocului. Doar că pisica e tot pisică, deci nu acceptă să-şi facă programul doar cum doreşte acel accesoriu biped căruia îi place să se numească "stăpân" Aşa că azi-noapte, a decis să plece singură în excursie. De la etajul al 4-lea, dacă între timp aţi uitat. Fără lift, da?!

Azi după-amiază, când plecam la muncă, mă întâlnesc cu vecina, care îşi uda plantele. Părea uşor zguduită, aşa că - din complezenţă - am întrebat-o ce mai face. A urmat dezvăluirea curemurătoare.

- Vai, vecină, nici nu ştiţi prin ce-am trecut azi....
- Ce s-a întâmplat?
- Îl ştiţi pe domnul P. de la parter?
- Normal! Domnul cu bichonul care stă pe pervaz şi latră la oricine trece!
- Chiar el! La 5 dimineaţă, îmi sună la uşă!
- A urcat 4 etaje la 5 dimineaţă?
- Evident!!!!

Aici a fost momentul în care am devenit brusc alertă, pentru că privirea indignată a vecinei nu-mi spunea nimic bun.

- Dar de ce?
- În primă fază, n-am ştiut nici eu! Închipuiţi-vă cum e să te trezeşti la ora aia, să deschizi uşa şi să auzi: "Sărut-mâna! Mă scuzaţi că vă deranjez, dar pisica dumneavoastră e acasă?" Am crezut că leşin... I-am spus să aştepte puţin, să verific. Am căutat prin toată casa, dar nu am găsit-o. M-am întors şi i-am spus: "Nu e acasă!" Şi ce credeţi că-mi răspunde?
- Ce???
- "Atunci e în faţa blocului!" Am pornit-o la goană pe scări, să văd unde e, ce s-a întâmplat, dacă nu a păţit nimic!
- Şi păţise?
- Nu, că ea a mai căzut de la 4, dar - dacă avem copacii în faţa blocului - nu păţeşte nimic.
- Atunci e perfect! Deci pisica se simte bine, nu?
- Vecină, nu despre asta e vorba! Cum adică, să o găseşti pe Rozy în faţa blocului şi să nu o bagi măcar în scară? N-aş fi avut pretenţia să o ducă la el, că are câine, dar puţină grijă, zău aşa!

Am dat din cap a compasiune, după care am plecat urgent la muncă. Abia după ce am dat colţul, mi-am permis să râd. Moderat, ca să nu creadă lumea că am luat-o razna. Ba chiar am aplicat un truc. Mi-am ţinut telefonul la ureche şi am pretins că am o conversaţie haioasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu