Cazul Năstase - analiză de bloc

De când cu nenorocita asta de caniculă, bioritmul vecinilor mei - în proporţie de 60 la sută pensionari - s-a schimbat total! Nu mai ies cu javrele aferente după-amiaza târziu, ci la ceas de noapte. A naibii fatalitate, tocmai când mă întorc eu la muncă. De obicei, ne limităm la a ne zâmbi, la a ne saluta şi cam atât. În fine, când e cazul am grijă să anunţ din timp: "Îl chemaţi, vă rog, pe căţeluş? Mi-e teamă să nu îl lovesc din greşeală!" Asta pentru că piticania îmblănită mi se amestecă în fustele sau rochiile până la pământ, iar dacă l-aş călca pe lăboanţă ar urla neîncetat.

În seara asta, însă, posesorii de căţei mici erau strânşi în faţa blocului şi discutau destul de aprins pentru cartierul nostru. Adică vorbeau în şoaptă, dar dădeau mult din mâini. Am simţit pericolul şi am băgat în viteza a doua, deşi eu vin de la muncă în viteza întâi. N-am avut nicio şansă de scăpare, în momentul în care domnul P. mi s-a adresat direct:

- Sărut-mâna! Mă scuzaţi că îndrăznesc, dar ştim (pluralul m-a făcut să hiperventilez) ca lucraţi în televiziune.

- Da, am recunoscut uşor jenată, pentru că nu-mi fac un titlu de glorie din asta.

- Ne-ar interesa (iar pluralul!!!!!) ce părere aveţi dumneavoastră despre cazul Năstase! 

- Vă interesează ce părere am ca locatar al acestui bloc?

- Ca jurnalist, dacă se poate, pentru că noi - locatarii - nu am ajuns la o concluzie comună! declară, prinzând ironia, domnul P.

- Nu vă supăraţi, dar ce televiziune urmăriţi în mod constant?

- Pe dumneavoastră, normal!

- Ştiţi, eu nu lucrez la cea de ştiri. Eu lucrez la cealaltă, care mai dă şi divertisment, mai dă şi un film....

- Şi nu vorbiţi cu ceilalţi?

- Cum să nu! Suntem colegi, muncim în acelaşi loc...

- Şi ei ce spun?

- Ei scriu ştiri. Nu au timp să despice firul în patru.

- Dar prezentatorii?

- La ei nu sunt prezentatori, sunt realizatori. La noi sunt prezentatori.

- Şi ce spun realizatorii?

- Sincer, habar n-am! Nu prea comunicăm. Ei sunt cu treaba lor, eu am altă treabă...

- Am înţeles, spune înţelept şi suspect de fericit domnul P.

- Îmi pare rău că nu vă pot răspunde la întrebare, spun eu, mândră de modul în care mi-am manipulat vecinii.

- A, nicio problemă... Dar credeam că aveţi o funcţie pe la televiziune, aud vocea neplăcută a stăpânei lui Ronald.

- Nu, îmi pare rău. N-am!

- Totuşi, cu ce vă ocupaţi pe-acolo? insistă deja enervanta mamă de Beagle campion.

- Răspund la telefoane.

- Doar atât? îmi aruncă dispreţuitor posesoarea de potaie cu urechi lungi.

- Doar atât. Nu toţi putem deveni vedete, arunc o ultimă ironie, în timp ce-mi scormonesc în geantă după chei.

- Înţelegem.... , aud pluralul dezamăgit al vecinei.

- Noapte bună! le-am urat zâmbitoare şi m-am repezit cu cartela în interfon.

- Aşteptaţi o clipă, intru şi eu! se aude vocea domnului P.

Nu spun niciun cuvânt, doar deschid uşa larg, pentru ca bichonul de care era legat domnul P. să intre în scara blocului. Verific dacă nu am ceva în cutia poştală, după care mă întorc să-mi iau rămas-bun de la vecinul meu de la parter. Domnul P. îmi răspunde curternitor, aşa că o pornesc liniştită spre scări. În spate, îi aud vocea:

- Vă admir simţul umorului! Şi pe mine m-au luat la întrebări, dar nu am avut cum să le derutez! Să ştiţi că ele m-au rugat să vă abordez, altfel nu mi-aş fi permis.

- Nicio problemă, îi lansez peste umăr, cu cel mai larg zâmbet pe care am putut să i-l ofer după o noapte albă şi vreo 5 ore de dormit iepureşte.

Abia atunci am realizat că domnul P. era singurul bărbat din faţa blocului. Bine măcar că de data asta a avut tăria să profite de breşa pe care o creasem. Partea proastă e că - de mâine - vecinele mele zâmbitoare se vor transforma în nişte persoane care îmi răspund sec la salut, pentru că deja nu mai prezint interes. Oricum, domnul P. a demonstrat că nu este doar politicos, ci şi foarte perspicace. Way to go, Mr. P!!!!!