Ciocnirea civilizaţiilor

- Aşa ceva este inadmisibil! aud o voce cunoscută, fix în faţa uşii mele.

- Sunt cu totul de acord! decretează o voce la fel de cunoscută.

Am îngheţat! Tocmai ieşisem de la duş, o chestie necesară de cel puţin 5 ori pe zi când e vară şi stai la etajul 4 din 4. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că mi-am inundat vecinii de la 3. Pe toţi, nu doar pe cei care stau fix sub mine, pentru că atât de mare era zarva. Brusc, m-a lovit dilema: "Acum ce naiba fac? Ies să văd ce se întâmplă sau mă dau lovită?" Nu o rezolvasem pe prima, că a şi apărut a doua: "Să ies cu faţa de duş sau arunc nişte rimel pe gene şi un pic de gloss pe buze?" Rockerul din mine a decis că trebuie să facă faţă primejdiei, indiferent cum arătă, aşa că am deschis uşa larg.

- Bună seara! S-a întâmplat ceva? rostesc ferm.

- Vai, vecină...., începe doamna din apartamentul de alături, cum ar veni mama lui Rozy.

- Niciun "Vai, vecină!", că vecina n-are animale ca să poată înţelege! îi taie scurt vorba mama lui Ronald.

Mama lui Rozy e la un pas de apoplexie, ceea ce îmi dă răgazul să analizez situaţia. Mama lui Ronald stă la etajul întâi, noi - adică eu şi stăpâna pisicii - mult mai sus. Deci unde e problema?

- Totuşi, ce s-a întâmplat? întreb arborând zâmbetul de jurnalist care le-a văzut pe toate.

- Ce să se întâmple... A venit domnul Ş. să încaseze întreţinerea, iar Ronald s-a luat după el pe scări, pentru că îl iubeşte tare mult. Nu m-am dus să-l recuperez, pentru că e un fel de ritual de-al lor. Se duce după domnul Ş. peste tot, după care domnul Ş. îl aduce acasă. Doar că aşa ceva nu-mi puteam imagina că se va întâmpla vreodată, îmi perforează timpanele stăpâna Beagle-ului campion.

Mă uit la mama lui Rozy, o femeie mărunţică şi blajină, care - după ce a fost atacată frontal de mult-prea-acuta stăpână de căţel - e la un pas să izbucnească în lacrimi. Mi-e simpatică, aşa că simt nevoia să trec în tabăra ei.

- Concret, ce s-a întâmplat? 

- Concret, Ronald i-a intrat doamnei în casă şi refuză să mai iasă.

- Câinele a intrat în casa pisicii şi nu vrea să mai iasă...., încerc să reduc toată drama într-o frază.

- Exact! Iar când mă apropii de el, mă mârâie.

- A atacat-o? Rozy e bine? încerc să evaluez catastrofa.

- Nu, că Ronald e un câine bun, spune mama lui Rozy.

- Mai precis unde este el? 

- În sufragerie, pe canapea cu Rozy, susură traumatizată stăpâna pisicii.

- Asta după ce au mâncat din acelaşi castron! răcneşte mama lui Ronald.

- Şi asta e marea problemă? întreb revoltată.

- Ha! Se vede că răspundeţi la telefoane...., încearcă o lovitură sub centură vecina cu potaie.

- Dar vă mulţumesc! Sunteţi de o delicateţe rar întâlnită, contraatac cu o privire care nu spune nimic bun.

- Mă scuzaţi, nu am vrut să sune aşa, dar sunt foarte tensionată, face un pas înapoi mama Beagle-ului campion.

Am de ales între a-i ura un sincer "Die, bitch!" şi a dezamorsa situaţia. E, totuşi, sâmbătă seară, pe mine mă doare capul îngrozitor din cauza presiunii atmosferice (aşa că profit de moment pentru a le ura toate cele bune meteorologilor care mă ameninţă de ore bune cu o ploaie ca-n poveşti), deci e mai bine să aleg soluţia paşnică. Mă întorc spre vecina mea de palier şi o întreb:

- Pot să intru la dumneavoastră în sufragerie?

- Cum să nu, spune biata femeie.

Îmi strâng mai bine halatul pe mine şi deschid uşa camerei. Pe canapea, Rozy stătea într-un capăt, Ronald în celălalt. Aprind lumina şi spun scurt:

- Ronald, treci! mitraliez, apăsând pe consoanele puternice.

Potaia dă din coadă, coboară de pe canapea, dar parcă nu şi-ar părăsi atât de repede noua prietenă. Se duce la ea, o miroase şi îi aranjează freza cu cea mai lungă limbă de câine pe care am văzut-o vreodată. Îi fac loc să iasă pe hol, după care deschid uşa apartamentului ca să poată ieşi pe palier. Acolo mă aşteaptă două doamne exoftalmice.

- Vai, dar cum aţi reuşit? Că la mine a vrut să sară!!!! exclamă fericită mama Beagle-ului.

- Doamnă, atât timp cât conştientizaţi că sunteţi stăpâna animalului şi nu tovarăşa acestuia, veţi putea face acelaşi lucru! închei doct.

Mama lui Ronald îi pune imediat lesa şi o ia la goană pe scări, la etajul care a consacrat-o. Sper că îi va ierta blasfemia de a se fi atins de un pliculeţ de Whiskas şi nici nu îl va băga imediat în cadă, ca să-l scape de cea mai mică urmă pisicească. 

În ceea ce mă priveşte, misiunea este îndeplinită, aşa că mă pot îndrepta liniştită spre propriul apartament. Nu ajung la uşă, când o aud pe mama lui Rozy:

- Dumneavoastră nu sunteţi telefonistă, nu-i aşa?

- Ba da, dar înainte am lucrat la un pet-shop, aşa că ştiu cum să mă port cu animalele.

Am închis uşa cu un rânjet diabolic, dorindu-mi ca la spectacol să fi asistat şi domnul P., singurul care-mi înţelege umorul. Apoi mi-a încolţit în cap un gând: ce-ar fi să-mi iau un Mastino Napoletano? Poate e momentul să se termine odată dictatura potăilor de mici dimensiuni.