Seară de carte

Sâmbătă, ora 20.00! Cu punctualitate britanică, sun la uşa domnului P. Sunt dotată şi cu nişte paporniţe. Într-una am chestii sărate, dar nu prea sărate. În cealaltă, chestii dulci, dar nu prea dulci. Până în final, mă duc în vizită la un domn care a sărit binişor de 70 de ani. Iar ceilalţi doi musafiri ai săi, la fel. Am adus şi o sticlă de vin alb şi rece, pentru că cel roşu e vasodilatator, iar afară e caniculă.

Domnul P. pare foarte mulţumit de faptul că am ajuns la ora stabilită, mă invită înăuntru, îi pasez paporniţele şi-l aud susurând:

- Le pun pe un "platouaş"!

Încep să calculez "competenţele digitale" ale domnului P., dar îmi este clar că ştie să caute pe Google. Sper că a dat "like" la postările care îl privesc în mod direct. Intră în bucătărie, mă duc după el, urmată de nelipsitul bichon. Domnul P. aranjează chestiile pe două "platouaşe", pentru că s-a prins că unele sunt sărate, iar celelalte dulci. Operaţiunea durează vreun sfert de oră, timp în care mă întreb de ce nu-i apar şi prietenii. Cred că mă cam fojgăi în jurul axei mele, pentru că îl aud pe domnul P.

- Să mergem în sufragerie! mă invită cordial.

Pornim în aceeaşi ordine: domnul P., eu şi bichonul. Intrăm în sufragerie, moment în care rămân înmărmurită. Nu cred că am mai văzut vreodată o bibliotecă atât de mare şi de elegantă, într-un apartament de bloc. Domnul P. mă lasă în lumea mea, pentru că deja eram căţărată pe rafturile care găzduiau numai şi numai cărţi legate în piele. Nu terminasem de studiat nici primul corp, când se aude soneria.

- Au venit, mă anunţă solemn domnul P.

Încerc să-mi alung extazul de pe chip şi să mă focalizez pe ceilalţi musafiri ai domnului P.. Facem cunoştinţă. Domnul M., pe care îl speram înalt şi cu ochii verzi, e varianta roşcată a domnului P. La fel de mic, la fel de rotunjor, doar că are păr de irlandez. Decretează din prima că îmi va spune "domnişoară", pentru că ar putea să-mi fie bunic. Urmează domnul G. (de fapt ar fi tot un domn P., dar - ca să nu încurcaţi personajele - o să-l menţionez după prenume) Nici domnul G. nu corespunde. E înalt, mai înalt ca mine în orice caz, slăbuţ şi are ochelari. La prima vedere, până şi ibricul meu de inox e mai carismatic decât el. Clar, domnul P. vrea să-mi descurajeze pornirile scriitoriceşti. Cu domnul M. aş putea concepe cel mult o colecţie de bancuri, iar domnul G. e moartea pasiunii.

Dar cum dialogul cu adevărat important cu domnul P. nu începe în prima secundă după ce ne întâlnim, nici partida de poker nu debutează furtunos din momentul în care au sosit ceilalţi doi domni. Ne aşezăm pe fotolii, domnul P. vine cu "platouaşele", ciugulim toţi - elegant, că suntem oameni civilizaţi - şi sorbim, la fel de elegant, din vinul alb, timp în care discutăm despre politică şi căldura de afară.

Aşa mai trece vreo jumătate de oră, după care domnul P. declară "Let the game begin!", pentru că mă ştie anglofilă. Domnii mă invită să-mi aleg locul, eu mă aşez graţios într-un cap de masă, cu vedere spre acea bibliotecă fascinantă, se împart jetoanele, cărţile, iar partida începe. 

E clar, nu e ziua mea cea mai norocoasă, pentru că - în afară de "cip" şi "pas" - nu prea am ce spune. Mai trece o jumătate de oră, timp în care mă întreb ce caut eu în viaţa mea, când deodată îl aud pe domnul M.:

- Domnişoară, acum că v-am făcut plăcerea să mâncăm ca nişte rablagiţi, ce-aţi spune să comandăm pizza şi bere? 

- Calzone şi Beck's pentru mine, anunţ, în timp ce încerc să-mi menţin maxilarul acolo unde îi este locul.

- C., faci onorurile? Şi dacă tot te ridici, poate îţi aduci aminte unde ai ascuns unica scrumieră din casa asta, continuă autoritar domnul M., adresându-i-se pe numele mic domnului P.

- Dacă ai din nou ţigări de-alea de foi cu aromă de cireşe, pun câinele pe tine, decretează domnul G., care - până atunci - nu scosese mai mult de zece cuvinte.

- Da' sensibil mai eşti, dragă! se indignează demonstrativ domnul M.

- Nu sunt sensibil, sunt fumător! Iar acadelele alea ale tale îmi dau dureri de cap! mormăie, total neprietenos, domnul G.

- Atunci o să-mi dai din ţigările tale, dacă eşti atât de pretenţios! 

- Vă dau de la mine, dacă fumaţi Marlboro Filter Plus! mă ofer, fericită că am avut inspiraţia să-mi strecor în buzunar, pe lângă telefoane, ţigările şi bricheta.

- Merci, domnişoară, dar să ştiţi că ţigările mele sunt de o calitate foarte bună, doar că UNII cred că sunt mai duri dacă fumează Lucky Strike, declară indignat domnul M.

Optimismul care m-a cuprins după faza cu pizza şi cu berea mă părăseşte brusc. Deci o să-mi petrec seara de sâmbătă cu nişte moşneguţi arţăgoşi?! Domnul P. salvează situaţia:

- Propun să terminăm cu spectacolul! 

- Adică nu mâncăm pizza??? protestează - de formă - domnul M.

- Ba da, o să mâncăm şi pizza, o să bem şi bere. Am făcut deja comanda. Dar nu de-asta ne-am reunit în formulă de patru. Doamna aici de faţă şi-ar dori să scrie o carte despre breasla noastră. Eu am refuzat-o, dar poate că vreunul dintre voi e dispus să-i spună tot felul de poveşti.

- Sunteţi sigură? mă întreabă sceptic domnul G.

- În clipa de faţă, nu mai sunt sigură de nimic, mărturisesc în timp ce fac turnuleţe din puţinele jetoane care mi-au mai rămas.

- Dar de ce nu scrieţi dumneavoastră o carte frumoasă, de dragoste?! întrebă aparent nevinovat domnul M.

- Nu-mi permite religia! răbufnesc, pentru că prea fusesem amabilă până atunci. 

- Deci neapărat vreţi să scrieţi despre noi, continuă interogatoriul domnul G.

- Nu neapărat, doar că am nevoie de un punct de pornire, după care o să croşetez pe marginea poveştii.

- În regulă! Eu sunt de acord, anunţă domnul G., lăsându-mă cu gura căscată.

- Vă mulţumesc! Deci cum procedăm? mă animez instantaneu.

- Întâi o să vă explic care sunt metodele de supraveghere, ce aparatură se foloseşte şi cum se plasează, ca să înţelegeţi cum funcţionează sistemul, de la bază.

- Perfect!

Şi unde nu începe domnul G. cea mai plictisitoare poveste din lume, presărată cu denumiri complicate de dispozitive, descrieri de cabluri şi de butoane, de mai aveam puţin şi adormeam cu capul pe masă. După o oră, renunţasem deja la poker, mai aveam un colţ de pizza, de bere nu mă atinsesem, ca nu cumva să uit vreun detaliu, dar tot nu eram fericită. Şi cum să fiu, când, la un metru de mine, auzeam fragmente de conversaţie: "Ţii minte ce faţă a făcut neamţul ăla, când......" şi " Cehoaica era frumoasă foc, păcat că o plasaseră lângă ăla" 

Ceva nu e în regulă. Ok, sunt blondă, dar tot fac sinapse, măcar din când în când.  

- Mă scuzaţi, dar dacă aţi vrut să nu vă aflu isprăvile de vitejie, de ce aud totuşi fragmente de conversaţie cu nemţi nedumeriţi şi cehoaice frumoase? îi întreb, oarecum neplăcută, pe domnii P. şi M., care se tolăniseră pe canapea şi îşi beau berea, în timp ce mai aruncau un ochi spre televizor.

- Puteţi să scrieţi o carte pe baza la ceea ce aţi auzit?

- Dacă mă străduiesc, în mod sigur. De ce?

- Pentru că tot aşa au procedat şi scriitorii ăia de romane de suspans, în liga cărora vreţi să intraţi. Nimeni nu le-a povestit. Au prins frânturi de discuţii şi au construit de acolo, îmi explică domnul P.

- Noi citim romanele de pe piaţă ca pe nişte reviste umoristice! accentuează domnul G.

- Haideţi, domnilor, că S.A.S.-urile erau interesante! se bagă în seamă şi domnul M.

- S.A.S.-urile erau capodopere pentru amatorii de romane erotice cu spioni şi împuşcături, simt nevoia să lovesc, tot din considerente de IQ.

Cei trei parteneri ai mei de poker râd cu gura până la urechi. Eu încerc să-mi menţin mina serioasă, dar eşuez. Am, totuşi, o revelaţie, pe care simt nevoia să o fac publică.

- Niciunul dintre dumneavoastră nu aţi fost vreun 007, nu?

- Nu, domnişoară! Doar că acei 007, cum vă place să-i numiţi, trebuie să aibă oameni în spate, care să-i coordoneze, să le dea un plus de informaţie, să-i ajute în situaţii-limită, mărturiseşte domnul M.

- E o meserie ca oricare alta, doar că are un grad foarte mare de secretomanie, adaugă domnul G.

- Putem să vă spunem poveşti pe care le ştim de la agenţii din teren, dar ar fi la mâna a cinşpea, se oferă domnul P.

- Nu cred că m-ar avantaja! Mi-ar lipsi tocmai acele detalii care dau valoarea, mă declar - oficial - învinsă.

- Deci renunţaţi? mă întreabă, enervant de entuziasmat, domnul P.

- Cred că e cel mai înţelept lucru pe care îl pot face, nu? Renunţ! O să încep să caut un veteran de război. Aţi văzut ce frumoasă e reclama aceea cu veteranul şi cu tinerii? Ar fi o carte plină de sentiment, nu credeţi, domnule M.? 

Domnul M. face ochii mari. Domnul G. mă evaluează. Domnul P. izbucneşte în râs. Iar eu, dacă tot sunt la o seară de carte, păstrez un poker-face de înaltă clasă.

- Pffff, mai sunt 5 minute până la miezul nopţii! Eu zic să luăm o pauză, că suntem oameni bătrâni, hotărăşte domnul G.

- N-am nimic împotrivă, acceptă domnul M.

Ne luăm "la revedere", după care încep să-l ajut pe domnul P. să strângă, să spele vasele şi, mai ales, să aerisească. Domnii M. şi G. fumează cu o ură de nedescris. La un moment dat îmi venea să recit din "Surâsul Hiroshimei".... "Ce deasă ceaţă, o... ce ceaţă deasă" 

Într-o jumătate de oră, totul era exact cum trebuie, mai puţin mirosul pregnant de tutun. E momentul să plec. Mângâi bichon-ul, care s-a dovedit a fi un foarte bun prieten, adică nu a încercat să mi se urce în braţe, după care îl salut pe domnul P.

Nu ies bine pe uşă, că mă izbeşte o altă nedumerire:

- Domnule P., totuşi... cine era tipul acela înalt, brunet, cu ochii verzi?

Domnul P. chicoteşte.

- Un grec. Era în misiune la noi şi toate femeile se îndrăgosteau de el din prima clipă.
- Păi şi nu era ca un un brad împodobit? Nu stătea toată lumea cu ochii pe el?
- Doar ăia de la Interne, care erau obligaţi să urmărească orice străin, mai ales pe cei care ieşeau în evidenţă. Restul lumii se concentra pe "vărul" lui urât, care îl însoţea ca o umbră.
- Aşadar dacă v-aş fi făcut înalt, brunet şi cu ochii verzi, tot într-un roman de dragoste o dădeam, nu?
- Unul palpitant, nu unul leşinat! precizează domnul P., ca nu cumva să-l acuz şi de rea-voinţă, nu numai de tentativă de manipulare.
- Apreciez! Noapte bună, domnule P.!
- Noapte bună!

Pe scări, însă, mă năpădesc mici teorii ale conspiraţiei. Domnul P. seamănă foarte mult cu domnul M., mai puţin la culoarea părului. Pe domnul G. nu l-ai băga în seamă nici dacă ar cânta arii din opere, dezbrăcat, în Piaţa Universităţii. La o adică, domnul P. şi domnul M. ar putea fi consideraţi fraţi. Sau, cu deghizarea potrivită, s-ar putea înlocui la nevoie. Iar domnul G. ar fi omul care le ţine spatele. Urc din ce în ce mai repede. E momentul să mă apuc de scris.