Domnul P. - subiect de roman

Este cald! Foarte cald!!! Mi-e şi teamă să intru pe străduţa mea, ca să nu nimeresc într-o fojgăială de vecini pe care noaptea nu poate să-i mai încapă. Nu mi se pare nimic mai bizar decât să întâlnesc oameni pe care i-am văzut venind de la muncă în costum şi cu cravată, iar acum au nişte bermude ostenite, un maieu în care ar putea locui lejer juma' de bloc, plus o pereche de şlapi. O să-mi spuneţi că au dreptul să arate cum vor în timpul liber. Nicio problemă, dar şi eu am privire de estet.

Doar că în zona blocului meu cu multe scări nu e nimeni! Ajung în dreptul intrării, lumina se aprinde automat, iar eu încep să-mi caut cheile pentru că am o geantă supradimensionată. Nu ajung la ele, că telefonul îmi emite un "beep" scurt. Uit de chei, apuc aparatul, văd că am primit un apel de la domnul P. Sunt chiar în faţa geamului său, în spatele căruia îl văd dând din mâini ca o moară olandeză. Nu mai fac nicio mişcare şi-l aştept să răsară, cu potaia aferentă.

- Bună seara! lansează suspect de duios domnul P.

- Bună seara, ce mai faceţi?

- Eu, bine! Dumneavoastră?

- La fel!

- Să ştiţi că seara trecută mi-aţi confirmat bancul acela cu femeile care, după ce au stat 7 ani la puşcărie, mai rămân câteva zile în faţa închisorii, pentru că nu terminaseră totul de discutat.

- Da, trebuie să recunosc! Dar nu mă văzusem cu prietena mea tot weekendul şi aveam multe de povestit, realizez imediat la ce se referea.

- Tineretul, ştiu cum e....

- Domnule P., de ce simţiţi nevoia să faceţi pe diva?

- M-am plictisit cumplit toată ziua! Prima dată am fost la cafea la mama lui Ronald, după care m-am dus cu vecina ei - ştiţi, doamna aceea roşcată, care se machiază mult - la piaţă, apoi am ieşit în parc cu tatăl domnului de la 2, care a venit în Bucureşti la analize, după-amiază au venit doamnele de la 3 - acelea, mamă şi fiică - să-mi aducă musaca, iar pe seară am sunat-o pe mama lui Rozy, ca să o anunţ că am văzut nişte pisoi mici şi gri prin zonă.

- Domnule P, aveţi o viaţă socială mult mai bogată decât a mea! Practic, aveţi un prieten bun la fiecare etaj! De ce vă plângeţi?

- Numiţi "viaţă socială" timpul pierdut cu nişte oameni plictisitori? mă face domnul P. să mă simt vinovată şi totodată flatată că nu mă încadrez în respectiva categorie.

Chiar şi aşa, mă încearcă un sentiment dubios, dar numai pentru o secundă.

- Domnule P., aţi început să pregătiţi atacul cu şobolani, de i-aţi povestit mamei lui Rozy despre pisoii mici şi gri? 

Domnul P. rânjeşte diabolic, ceea ce mă asigură că operaţiunea a debutat cu succes. Iar dacă el este sincer, sunt şi eu la fel.

- Domnule P., mă zbârnâie la cap un coleg să încep să scriu o carte. Ce-ar fi să scriu un roman în care dumneavoastră să fiţi personaj principal?

- Eu? Şi ce să fac?

- Ce-aţi făcut toată viata! Că doar nu o să vă fac Pantofarul Neînţeles!

- Nu se poate!

- De ce? Că alţii au mai făcut-o!

- Nu au făcut-o, au aberat pe o temă dată!

- Dar nu vă cer nume şi fapte! Doar o poveste, chiar şi romanţată. Putem începe de când eraţi mic....

- Cât de mic?

- Locotenent, îi dau una în tibii domnului P., pentru că nu îmi susţine ideea.

Domnul P. mustăceşte, după care începe cu întrebările:

- O să fie un roman plin de umor?

- Depinde de ceea ce îmi povestiţi. Dacă îmi spuneţi chestii serioase, evident că nu. Dacă mergem pe chestii haioase, din care toată lumea a ieşit cu bine, desigur.

- Pot să fiu înalt, cu un păr bogat şi negru şi cu ochii verzi?

- Domnule P., în literatură, totul e permis.

- Nu! decretează domnul P., fără să aibă măcar delicateţea de a pretinde că s-a gândit serios la propunerea mea.

- Cum nu??? simt că mă sufoc.

- Nu se poate!

- Ce nu se poate? Să fiţi înalt, brunet şi cu ochii verzi? Vă arăt eu că se poate!

- Nu se poate să duc în derizoriu munca mea de o viaţă!

- Nu v-a cerut nimeni asta! L-aţi citit pe John Grisham? A fost avocat şi a scris despre tot felul de cazuri.

- El a fost avocat şi a scris despre ceea ce pricepe. Dumneavoastră vreţi o poveste.

- O poveste spusă de cineva care a trăit-o! îmi susţin cauza, pentru că nu accept un refuz. Mai ales un refuz din partea "plictisitului" domn P.

- Atunci să o facem biografie!

- Şi atunci cum o să mai fiţi înalt, brunet şi cu ochii verzi?

- O rezolvăm, că e literatură!

- Dacă e biografie, atunci nu mai putem apela la hiperbolizări! lovesc pentru a doua oară.

Domnul P., mult mai scund decât mine şi posesor al unei singure dimeniuni, adică raza, trece pe modul analitic şi decretează:

- O să vă spun minimul necesar!

- E perfect! Îmi plac filmele SF şi o să vă inventez nişte super-dispozitive cu ajutorul cărora o să scăpaţi din orice situaţie.

- Nu aş semăna cu 007?

- Ba da, dar unul mioritic! Ştiţi, v-aş putea folosi Bichon-ul pe post de armă chimică. Dacă cel care îl ia în braţe e duşman, va emite un fum toxic. Alegeţi dumneavoastră ce culoare vreţi să fie fumul: verde sau mov? Aş spune mov, pentru că verde e kryptonita lui Superman. A! Şi mama lui Rozy e un agent inamic, dar încă nu v-a localizat, deşi are o pisică special antrenată pentru depistarea agenţilor ostili. Iar musacaua, nu e musaca! E bază de date, pe care cele două persoane - care, de fapt, nu sunt mamă şi fiică - ci tată şi fiu, în travesti,  v-o predau într-un moment de neatenţie al mamei lui Rozy.

Nu ştiu dacă domnul P. mi-a auzit ultimele cuvinte, pentru că râde înfipt cu capul într-o tufă. Pretinde că verifică dacă cineva a udat, astăzi, minuscula grădină de care dispunem. Îl las să-şi recapete răsuflarea, timp în care mă străduiesc să nu-mi pierd imaginea deprimat-agresivă, de scriitor proaspăt părăsit de muză.

- Doamnă, dumneavoastră nu aveţi nevoie de povestea mea!

- Ba am! Am nevoie de un punct de plecare! îmi pierd brusc aplombul.

- Nu aveţi nevoie de nimic, credeţi-mă! Puteţi să vă descurcaţi şi singură!
- Nu pot! N-am nici cea mai mică intenţie să scriu toată viaţa schiţe şi nuvele din blocul în care locuiesc!!!

- Aţi mai scris despre blocul nostru?

- Nu chiar în fiecare zi...., bat în retragere.

- Şi aţi scris şi despre mine?

- Evident! Şi să ştiţi că aveţi şi fani! Mai precis "fane", că sunt fete!

- Fete?

- Exact! Vă daţi seama, dacă aţi deveni personaj de roman, cum ar veni să vă ia autografe?

- Să renunţăm la această manipulare ieftină! Am 76 de ani, aţi uitat?

- N-am uitat, dar permiteţi-mă să vă amintesc faptul că  - în ciuda vârstei pe care o invocaţi - tocmai aţi început să organizaţi un atentat cu şobolani!

- Pentru că mă plictisesc cumplit!!!

Dacă mai continuăm conversaţia, vom ajunge la urlete, ceva inacceptabil în cartierul nostru. Eu respir adânc, domnul P. e aproape lipit cu nasul de un pom în jurul căruia i s-a încolăcit Bichon-ul, cu tot cu lesă. E un moment tocmai bun să mă retrag:

- Domnule P., eu aş cam lua-o la deal, că e târziu! Noapte bună!

Aşteptam ca şi domnul P. să spună acelaşi lucru, doar că mă trezesc cu o întrebare.

- Veniţi sâmbătă seară la o partidă de poker?

- Domnule P., nu mă prea pricep... Adică ştiu "strigăturile", ştiu să mizez, dar nu ştiu să merg la cacealma, deci dacă vreţi să jucăm pe aceeaşi mână, ne ruinăm.

- Tocmai de asta v-am invitat! Pentru că nu jucaţi la cacealma. Ca să nu mai spun că veţi avea ocazia să întâlniţi nişte vechi prieteni de-ai mei. Domnul M., un puşti de 81 de ani, o să vă placă în mod deosebit. Şi nu vă faceţi probleme! Noi jucăm doar de distracţie, pe jetoane. Nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă! Plus că va fi mult mai bine în patru, decât să jucăm cu "mână moartă", mă încurajează decisiv domnul P.

- În regulă! Ne vedem sâmbătă-seară, accentuez ziua şi intervalul orar, pentru că nu simt nevoia să-l mai văd pe vecinul meu până atunci.

Intru în bloc, aprind lumina pe scară şi pornesc în galop spre vastele apartamente. Patru etaje îmi ajung ca să-mi fac planul de bătaie. Deci voi avea trei domni P. în preajmă, fiecare cu povestea lui. Poate iese de-o combinată alpină.... La naiba, domnul P. m-a făcut din vorbe iar. A câta oară??? Pot să pariez că domnul M. este înalt, are ochii verzi, iar când era tânăr avea o claie de păr brunet.