Ce ştiu dizeuzele, dar nu ştiu politicienii

Orice duduie care are un firicel de voce, dar îşi doreşte să devină vedetă, e conştientă de la bun început că nu va ajunge acolo unde doreşte, dacă nu are o imagine care să vândă. Normal, la început se îmbracă şi ea cu ce are prin dulap. Mai o bluză cu sclipici, mai o rochie cu paiete pe care purtat-o când era domnişoară de onoare, mai un păr ars de la decolorant, mai un machiaj în culori pastelate mimând inocenţa. 

Până aici, nu e mare diferenţă, dacă e să comparăm aspiranta la titlul de celebritate cu politicianul dintr-o filială locală. Şi el încearcă să fie elegant în costumul 80% poliester şi cu pantofii cu bot ascuţit perfect lustruiţi. Şi el încearcă să se facă remarcat printr-un discurs ţipător. Şi el se deghizează în vajnic susţinător al şefului direct pe care, în spate, îl lucrează cu îndrârjire.

La un moment dat, dizeuza îşi găseşte un sponsor, care îi finanţează un videoclip difuzat pe un canal de largă audienţă. Tot aşa, politicianul se lipeşte de vreun tip "de la Centru", care îl simpatizează pe micuţ pentru că este combativ. Încet-încet, cântăcioasa îşi face loc în Lumea Cântăcioaselor, iar politicianul - în Lumea Politicienilor. Amândoi au succes, fiecare pe craca lui.

Dar aici apare falia! Dizeuza ştie că are neapărată nevoie de cineva care să îi construiască imaginea. Nu ştie precis de ce apare permanent la rubrica "Prost îmbrăcate", ştie doar că nu e în regulă. Politicianul nu dă doi bani pe ambalaj. Scopul său e să-şi perfecţioneze discursul, să-l facă din ce în ce mai percutant, să se înalţe pe noi culmi ale culturii şi civilizaţiei, să ajungă acolo unde nimeni nu a mai ajuns vreodată. Măi, cheptăn Picard, măi!

Şi uite-aşa s-a umplut ţara de cei mai necarismatici politicieni pomeniţi vreodată. O să-i iau pe rând, după cum îmi vin în minte. Nu, nu mă interesează din ce partid fac parte, ce planuri de viitor au şi dacă le plac sau nu copiii, animalele şi florile.

Victor Ponta - e înalt, chiar foarte înalt, că doar nu degeaba a jucat baschet o grămadă de ani. Costumul cade bine pe el, e suplu, îţi induce ideea de acţiune. Totul se termină când îi vezi freza, ochelarii şi zâmbetul condescendento-simpatic. Ştiu că mizează pe ideea de "cel mai tânăr premier", dar imaginea pe care o transmite este cea a unui plod râzgâiat căruia i s-a promis o maşinuţă teleghidată, dacă stă cuminte când părinţii au invitat la masă nişte persoane importante. Vocea nu are timbrul care trebuie. Vorbeşte din cap, nici măcar din piept. Un lider piţigăiat e un sfert de lider. Dacă tot are purtătorul de cuvânt pe care îl are, l-ar putea ruga să-l înveţe care este tonalitatea aceea masculină care capacitează.

Cristian Boureanu - decorativ, în sensul de salvamar comunist pe o plajă bună din Mamaia. Adică de la Rex (fostul Internaţional) spre nordul staţiunii. Nu înţelege că nu poţi deveni fotomodel doar pentru că te-ai însurat cu unul. Este bine îmbrăcat, dar discursul agresiv face ţăndări costumul de firmă. Nu şi-a studiat nicio clipă expresia feţei şi nici gestica. Gena rurală i s-a văzut din plin la prima apariţie "la cămaşă albă", când era descheiat la nasturi neplăcut de mult, iar în jurul gâtului i se putea remarca crucea argintie excesiv de mare, suspendată pe un fir negru de piele. Adică sper că era piele şi nu bumbac.

Crin Antonescu - aproape la fel de înalt ca şi Ponta, ştie să poarte un costum, cravata nu îi este niciodată strâmbă, doar că freza zburdalnică şi dantura înnegrită distrug întregul ansamblu. Când se enervează trece pe acute, ca o femeie isterică, iar când râde se zguduie din tot corpul. E conştient de problema cu dantura, pentru că - atunci când se hlizeşte cât poate - duce mâna la gură. Da, e strânsă în pumn, dar tot un gest de leliţă este. Marea lui calitate este modul în care frazează. Stă bine la retorică, dar - în ansamblu - nu-l ajută prea mult.

Vasile Blaga - în ciuda aspectului agresiv, mi se pare de o ilaritate ireproşabilă. Deşi încearcă să pară cel mai dur dintre duri, vorbeşte precum Alexandru Arşinel în reclama de la Catena. Fălcile care i-au atras porecla de "Buldog" tremură, cravata zvâcneşte periculos sub presiunea gâtului mult prea gros, iar efortul de a vorbi cât mai tare şi mai înverşunat îi face ochii să-i iasă din orbite ca două mingi de biliard. Niciun costum nu-i vine bine, pentru simplul motiv că e prea.... amplu.

Traian Băsescu - indiferent cât de senzaţional îi este costumul, tot ca "de împrumut" arată pe el. Vorba aceea, poţi scoate vaporeanul din mare, dar nu poţi scoate marea din vaporean. După o viaţă de purtat blugi şi tricouri, saltul la costum şi cravată este precum pasul uriaş pentru omenire. Tocmai de aceea, cum a scăpat de la Cotroceni a trecut la ţinută ship-casual. Strategii ar putea susţine că a făcut asta pentru a sugera apropierea de popor. Desigur, poporul nu ştie cât costă outfit-ul, dar asta nu contează. În realitate, aşa se simte cel mai bine. Ar putea să-şi mascheze ochii după o pereche de ochelari cu o ramă bine aleasă. Ar putea, de asemenea, să realizeze că - în momentul în care se învolburează - vocea îi capătă o tentă gâjâită cumplit de enervantă. 

Sorin Oprescu - cravata este inamicul său declarat. Nu vrea să stea aşa cum o aşează, tocmai de aceea renunţă la ea ori de câte ori protocolul o permite. Presupun că idolul lui, tânăr fiind, a fost James Dean, de la care a împrumutat acea sictireală permanentă. Din păcate, vine o vârstă când "bad boys" devin "old boys", iar atitudinea je m'en fiche-istă dă foarte prost. Vorbeşte despre el la persoana a III-a singular, ceea ce denotă o infatuare fără margini, dar nu poate să scape de "dă" şi "pă", în loc de "de" şi "pe"

Mă întreb un lucru... Dacă tot i-am aşteptat 40 de ani pe americani, nu ar fi bine ca şi drăgălaşii noştri politicieni să-şi facă timp şi să se uite pe YouTube la modul în care se prezintă omologii lor de peste Ocean? Nu, nu să-şi angajeze consilieri din State, care să-i transforme în personaje "ca la ei" Că asta nu ar reuşi nimeni, nici într-o sută de ani. Doar să se uite şi să vadă cum reacţionează oamenii ăia... Cum arată, cum se prezintă în funcţie de mesajul pe care vor să-l transmită, în funcţie de situaţia în care se află. Ştiu... cer prea mult. Probabil azi mă voi enerva din nou peste poate, urmărind creaturile care se înscriu la cuvânt. Că doar Parlamentul se reuneşte ca să facă frumos în faţa Uniunii Europene, nu?