Vineri seară. Un moment minunat, pe care am reuşit să-l apreciez abia acum, când nu mai sunt nocturnă, ci diurnă. Organismul meu încă se revoltă, după ce ani în şir a evoluat după un alt fus orar, dar nu am de ales. Cel puţin momentan. În fine, odată ajunsă acasă, îmi umplu cada cu apă fierbinte, decisă ca după maximum o jumătate de oră să mă bag în pat, cu laptopul în braţe. Un serial, un ziar, un site de ştiri... Nu contează! Ideea e să mă relaxez într-un fel. Doar că socoteala de la etajul 4 nu se potriveşte cu cea de la parter şi iată că îmi sună telefonul.
- Sărut-mâna! se aude vocea domnului P.
- Dar ce onoare! Long time no see, îi lansez cu un uşor reproş.
- S-au întâmplat nişte lucruri..., îmi spune domnul P., lăsând de înţeles că nu e dispus să spună mai mult.
- Şi la mine..., nu mă las mai prejos, mai ales că nu sunt o persoană deschisă confidenţelor.
- Când putem să ne vedem?
- Cât de urgent este? îi răspund, evreieşte, tot cu o întrebare.
- Destul de urgent!
- Atunci cobor!
- Vă aştept!
Îmi iau ţigările, bricheta şi mobilul - arsenalul complet, cum ar veni - după care o iau în trap, la vale. Nu ajung să sun la uşă, pentru că domnul P. e în prag. La naiba, deci e grav! Şi dacă e grav, omitem amabilităţile. Iar pentru că vreau să fumez, mă reped direct în bucătărie. Ştiu în ce dulap este scrumiera, aşa că o extrag fără probleme. Îmi aprind ţigara înainte să mă aşez.
- Ce problemă avem? îl întreb, aparent calmă, pe domnul P.
- Noi nu avem. Domnul M. are.
- Domnul M.? Ce problemă? Nu se simte bine?
Domnul M. are, totuşi, 81 de ani. La vârsta asta, oricând pot interveni probleme de sănătate.
- Nu, se simte bine! se grăbeşte să mă liniştească domnul P.
- Atunci?
- Vrea să-şi schimbe radical viaţa!
- Operaţie estetică sau amantă infinit mai tânără?
- Nici una, nici alta...
- Atunci?
- Vrea câine! tună domnul P.
- Domnule P., am venit precum vijelia, sărind câte 2 trepte, doar pentru că domnul M. vrea câine? rostesc printre dinţi, dorindu-mi să mă ţină nervii cât mai mult.
- Da, pentru că vrea un câine mare şi trebuie să-i explicaţi că nu e cazul să facă asta! mă anunţă - senin - domnul P.
Oscilez între a râde şi a face o criză de isterie la gândul apei din cadă, care se răceşte. Şi a serialului care va rămâne nevăzut. Şi a site-urilor de ştiri care vor rămâne necitite. Merg pe prima variantă, aşa că îl întreb - tot un zâmbet - pe domnul P.
- Aţi mizat pe faptul că am lucrat la un pet-shop şi că am primit o ofertă de muncă de la rezervaţia de zimbri, nu?
- Şi pe faptul că adoraţi păsările Flamingo, spune domnul P., ştiind că - în cazul meu - funcţionează umorul plin de sarcasm.
Mă pufneşte râsul la amintirea aventurilor estivale. Dar tot am nevoie de amănunte.
- Şi cam ce câine ar dori să-şi ia domnul M., în dorinţa de a-şi schimba viaţa?
- Unul cât mai mare, suspină disperat domnul P.
- Dacă îşi ia un Dog German Arlechin, n-ar trebui să fie probleme. Pe cât e de mare, pe-atât e de prost.
- Şi trebuie să fie de luptă, vine cu amănunte disperatul domn P.
- Am o sursă de Pitbull XXL, dacă vrea aşa ceva, decid să răsucesc cuţitul în rana celui care mi-a stricat seara perfectă.
Domnul P. îmi aruncă privirea-laser, de natură să mă avertizeze că nu e loc de glume.
- V-aţi gândit ce-ar însemna pentru un octogenar să aibă un câine care să tragă? mă mustră domnul P.
- Tocmai discutăm despre un octogenar care îşi doreşte aşa ceva, replic scurt.
- Nu e bine. Nu e sănătos. Nu e sigur, aruncă domnul P. seria de propoziţii.
- Şi eu ce pot face în acest caz?! Ne-am întâlnit o singură dată în viaţă! încerc să mă retrag onorabil.
- Aţi avut câine de luptă, deci îi puteţi explica ce comportă.
- Rottweiler-ul nu e câine de luptă, ci de pază şi protecţie!!! replic indignată.
Sunt la o fracţiune de secundă să-i fac istoria singurei rase de câine cu os frontal, care însoţea legiunile romane prin Alpi. Doar că domnul P. mă vade cum trag disperată aer în piept, gata să dau drumul la explicaţie, aşa că mă frânează.
- În fine, exemplul a fost nefericit, dar trebuie să facem ceva pentru omul ăla!!!
Cum să-l fac să înţeleagă faptul că nu are repere reale, pentru că deţine un câine care nu e câine, ci "şoşon de companie"?! Şi cum să-l conving că, dacă un om decide să aibă un anumit tip de animal şi îşi asumă responsabilitatea asupra lui, trebuie lăsat să facă ce vrea, chiar dacă are o vârstă?! Cel mai simplu e să-mi aprind o a doua ţigară.
- Deci? mă presează domnul P.
- Deci e cel mai bine să îl sunăm şi să-l întrebăm ce câine vrea!
- S-o facem! declară războinicul domn P., decis să nu-şi vadă prietenul ajuns la mâna unei bestii.
Domnul P. pune mâna pe telefon, formează numărul şi pune apelul pe speaker. Domnul M. răspunde aproape instantaneu.
- Salut, C.! Chiar mă gândeam la tine, se aude glasul ferm la domnului M..
- Salut! Ce faci? rosteşte, cu o blândeţe suspectă, domnul P.
- Ce să fac? Cu animalul, pe canapea!
- Animalul? Ce animal?!
Domnul P. e în prag de leşin. Achiziţionarea animalului mare, de luptă, s-a produs fără binecuvântarea sa. Mă uit la un om terminat. Nu ştiu ce să-i fac, nu ştiu ce să-i spun... Tocmai a aflat că prietenul său de decenii este în prag de moarte. Sunt gata să îmi aprind o a treia ţigară, când aud vocea domnului M.
- C., nu o să crezi ce pisică frumoasă am găsit, astăzi, pe stradă! Cred că a fost a cuiva, pentru că e foarte curată şi ştie să se ceară la litieră, plus că nu se urcă pe masă, dar vrea să doarmă în pat.
- Şi ce-o să faci cu ea când o să-ţi iei câine? întreabă - cu glasul stins - domnul P.
- Ai înnebunit? Ce câine? Vrei să-mi omoare pisica?! se aude replica indignată a domnului M.
- A, deci nu mai vrei câine, nu?
- Nu, a fost doar un gând. Doar ştii că dintotdeauna mi-au plăcut felinele, afirmă domnul M., chicotind discret la amintirea "pisicilor" care i-au mobilat tinereţea.
- În regulă, atunci mai vorbim mâine..., se predă domnul P.
- Sigur, te sun dimineaţă, ca de obicei! răsună cristalin vocea domnului M.
Domnul P. pune receptorul în furcă. M-ar privi în ochi şi nu prea. Să nu uităm că m-a privat de o baie fierbinte, plus un serial. Mai am timp de site-urile de ştiri. Îl scutesc de explicaţii, pentru că aşa sunt eu. Un suflet mare şi bun. Mai ales atunci când sunt în avantaj. Decid să plec, fără alte comentarii ironice, deşi s-ar fi justificat.
- Cred că e momentul să ne urăm "Noapte bună!"
- Da... şi mă scuzaţi că v-am deranjat!
- N-a fost niciun deranj, a fost o plăcere! Oricum, nu ne-am mai reunit de ceva vreme...
- Da, de prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi!
- Partea bună e că domnul M. nu şi-a luat un câine mare, de luptă.
- Partea proastă e domnul M. şi-a luat IAR o pisică, aşa că nu mai pot să merg la el cu câinele!
- Îl puteţi lăsa la mine! mă ofer, în speranţă că reţine faptul că m-a deranjat pentru nimic, deci ar fi politicos să decline oferta.
Dar, din nou, socoteala de la etajul 4 nu se potriveşte cu cea de la parter.
Dar, din nou, socoteala de la etajul 4 nu se potriveşte cu cea de la parter.
- Pot?! întreabă neîncrezător, dar cu nişte ochi suspect de luminoşi, domnul P.
- Desigur, îi răspund, convinsă fiind că nu o să fie nevoie să fiu baby-sitter de bichon mai multe de 2-3 ore săptămânal.
- Ştiţi, în ianuarie trebuie să plec puţin din ţară şi mi-ar fi greu cu câinele!
- Da, animalelor le este greu la cargo, îi spun, în timp ce în minte îmi înfloreşte dezastrul.
- Deci nu ar fi o problemă să îl las la dumneavoastră?! mă priveşte cu ochii mari domnul P.
- Niciuna! susur cu un firicel de voce, în speranţa că domnul P. nu va pleca mai departe de Balcic.
Tocmai mi-am fixat o rezoluţie pentru anul ce vine: să nu mai fiu atât de amabilă. Domnul P. va pleca în State. Iar eu voi fi avea pe cap o caricatură de câine pentru cel puţin 3 săptămâni. Şi e iarnă.... Singurul lucru pe care îl mai pot spera e ca luna ianuarie să fie tot un viscol şi o zăpadă abundentă, de natură să anuleze toate zborurile posibile şi imposibile:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu