Ştiu, n-am mai scris de o eternitate pe blog. Presupun că mi-a fost mai comod să mă exprim pe Facebook. M-au furat like-urile, răspunsurile instantanee.... Asta la o primă estimare. Dacă e să sap mai adânc, cred că domnul P. e de vină. S-a mutat în Canada, la copii. Îl înţeleg, are o vârstă. Dar, fără el, viaţa la bloc e banală. Cum ar veni, nu mai merită menţionată.
Ce mi-a venit să dau în taste la ceas târziu din noapte? Mi-am amintit un joc al copilăriei, când ne strângeam pe treptele de la intrarea în bloc şi ne întrebam între noi cam ce puteri supranaturale ne-am dori să avem.
Unul îşi dorea să ia 10 pe linie, fără să deschidă un manual. Altul şi-ar fi dorit să vadă prin ziduri, iar altul să fie capabil să hipnotizeze, ca să convingă cele mai frumoase fete din şcoală să accepte să se întâlnească. Eu mi-am dorit atunci să pot face oamenii să uite. O dădusem de gard la matematică şi profesoara mă tăvălise într-un stil blând, dar foarte dureros. Nu-mi doream amintirea aceea şi aş fi dat orice să dispară. Instantaneu, dacă se putea. Sau măcar într-o zi, două.
Au trecut mulţi ani de atunci... Dar a venit nenorocirea asta cu avionul. Au murit doi, au supravieţuit ceilalţi. A fost agitaţie, informaţiile curgeau din toate părţile. Nu doar informaţii, ci şi acuzaţii. Doar că - în toată agitaţia aceea pur browniană - mi-am adus aminte de ce-mi dorisem în şcoala generală şi am constatat că nu s-a schimbat nimic.
Aşadar, dacă m-aş trezi vreodată cu o super-putere, mi-aş dori să pot face oamenii să uite. Nu tot, doar părţile urâte care le revin obsesiv în minte, nu îi lasă să doarmă şi nu le permit să-şi continue viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu