Tutorial - cum să transformi o tragedie într-o comedie bufă în doar câteva minute

1. Mizează pe un vorbitor pentru care retorica este la fel de străină ca şi viaţa sexuală a balenelor cu cocoaşă.

2. Alege un spaţiu care să sugereze un acvariu, lipeşte mai multe mese pe care le acoperi cu feţe de masă albe şi plasează familia îndoliată pe scaune.

3. În spatele familiei îndoliate, aşează cât mai multe persoane îmbrăcate în negru (dar nu numai), ca să sugerezi un fel de "Cina cea de Taină" în variantă "noir", cu surplus de personaje.

4. Asigură-te că toate posturile de ştiri transmit simultan discursul, interzicând unei anumite staţii de televiziune să titreze "Exclusiv" la un eveniment la care este prezentă toată mass-media.

5. Nu încuia uşile de la toaletă, pentru ca reporterii care nu îşi pot stăpâni râsul să aibă unde să se refugieze.

Revenind... Îmi pun întrebarea cine naiba a avut nefericita idee de a organiza o conferinţă de presă post-înmormântarea lui Adrian Iovan, la maniera asta.

De acord, acest lucru se practică în Statele Unite şi în Occident, dar numai în condiţiile în care media nu are acces la tristul eveniment. La înmormântare participă doar membrii apropiaţi ai familiei, iar - la final - cel desemnat (pe baza unor reale calităţi de comunicator) să facă o declaraţie, o face. El - la un pupitru prevăzut cu microfoane, în timp membrii familiei îi stau în spate. În picioare. Sau pe scaune, atunci când situaţia o impune. La fel de posibil e ca familia să nu apară în faţa jurnaliştilor. Oricum, e o declaraţie scurtă de presă, în care sunt rememorate evenimente ESENŢIALE din viaţa celui plecat dintre noi.

La ce am asistat astăzi? Probabil la singurul lucru pe care o să mi-l amintesc cu claritate peste ani, atunci când va fi menţionat accidentul din Apuseni.

Despre super-puteri

Ştiu, n-am mai scris de o eternitate pe blog. Presupun că mi-a fost mai comod să mă exprim pe Facebook. M-au furat like-urile, răspunsurile instantanee.... Asta la o primă estimare. Dacă e să sap mai adânc, cred că domnul P. e de vină. S-a mutat în Canada, la copii. Îl înţeleg, are o vârstă. Dar, fără el, viaţa la bloc e banală. Cum ar veni, nu mai merită menţionată.

Ce mi-a venit să dau în taste la ceas târziu din noapte? Mi-am amintit un joc al copilăriei, când ne strângeam pe treptele de la intrarea în bloc şi ne întrebam între noi cam ce puteri supranaturale ne-am dori să avem.

Unul îşi dorea să ia 10 pe linie, fără să deschidă un manual. Altul şi-ar fi dorit să vadă prin ziduri, iar altul să fie capabil să hipnotizeze, ca să convingă cele mai frumoase fete din şcoală să accepte să se întâlnească. Eu mi-am dorit atunci să pot face oamenii să uite. O dădusem de gard la matematică şi profesoara mă tăvălise într-un stil blând, dar foarte dureros. Nu-mi doream amintirea aceea şi aş fi dat orice să dispară. Instantaneu, dacă se putea. Sau măcar într-o zi, două.

Au trecut mulţi ani de atunci... Dar a venit nenorocirea asta cu avionul. Au murit doi, au supravieţuit ceilalţi. A fost agitaţie, informaţiile curgeau din toate părţile. Nu doar informaţii, ci şi acuzaţii. Doar că - în toată agitaţia aceea pur browniană - mi-am adus aminte de ce-mi dorisem în şcoala generală şi am constatat că nu s-a schimbat nimic.

Aşadar, dacă m-aş trezi vreodată cu o super-putere, mi-aş dori să pot face oamenii să uite. Nu tot, doar părţile urâte care le revin obsesiv în minte, nu îi lasă să doarmă şi nu le permit să-şi continue viaţa.

Revista presei mondene de azi

Cap de afiş este, fără drept de apel, divorţul lunii ianuarie, dintre Zâna Preţioasă şi urmaşul mioritic al lui Elvis. Parcă îi văd pe amândoi, aşezaţi unul lângă celălalt, dând copy/paste pe Facebook mesajului scris sub atenta supraveghere a avocatului...

Dreptul de a alege

Trebuie să admit faptul că mi-a fost foarte greu să mă abţin de la comentarii pe tema Sergiu Nicolaescu. Plus că era riscant. Prin natura meseriei, ar fi fost foarte posibil ca cineva să mă izbească cu capul de tastatură şi să-mi spună: "Bine, bă, da' voi cum aţi făcut?" Părerea mea e că am făcut mai decent şi mai cu feeling, dar nu despre asta este vorba acum.

Stupizenia ridicată la nivel de artă

Îmi aduc aminte ce bucurie naivă m-a încercat în momentul în care autorităţile au decis că ne putem plăti absolut toate facturile la Poştă. În sfârşit, scăpam de alergătura de la un ghişeu la altul. Nu mai trebuia să stau de nu-ştiu-câte-ori la coadă, nici să mă abţin din răsputeri să nu-i spun vreo două acriturii de la ghişeu. Ce n-am luat în calcul? Faptul că Poşta nu se coordonează cum trebuie cu furnizorii de utilităţi. Şi nici furnizorii de utilităţi pe ei înşişi.

Oferte matinale, numai bune de înjurat

Sâmbătă, o zi numai bună de trezit când te taie capul, de lenevit la căldură cu gândul aiurea, de făcut treabă în casă într-un ritm blând, că doar nu te zoreşte nimeni, de zăcut la televizor, eventual de băgat una bucată siestă, pe principiul "Fie omul cât de mic, după masă doarme-un pic!" Mi-au reuşit toate, mai puţin primele două puncte: trezitul când vreau şi lenevitul post-trezit.

Non-probleme de bloc cu final neaşteptat

Vineri seară. Un moment minunat, pe care am reuşit să-l apreciez abia acum, când nu mai sunt nocturnă, ci diurnă. Organismul meu încă se revoltă, după ce ani în şir a evoluat după un alt fus orar, dar nu am de ales. Cel puţin momentan. În fine, odată ajunsă acasă, îmi umplu cada cu apă fierbinte, decisă ca după maximum o jumătate de oră să mă bag în pat, cu laptopul în braţe. Un serial, un ziar, un site de ştiri... Nu contează! Ideea e să mă relaxez într-un fel. Doar că socoteala de la etajul 4 nu se potriveşte cu cea de la parter şi iată că îmi sună telefonul.

Recunosc, am ucis!

Nu, nu e nevoie să vină procurorii cu Biblia! Pot să jur şi cu mâna pe ofertele de la Bricostore, care îmi sufocă biata cutie poştală. Nici măcar nu o să susţin că nu am vrut. Ba am vrut, am vrut foarte tare. Motivul este simplu: nu accept să-mi împart spaţiul vital cu şoarecii.

La cules de cuvinte

Am o rochie lungă, cu nişte frumoase imprimeuri color. Susţin că e din Mozambic, deşi cineva e de părere că provine din Botswana. Îl rog (căci e un "el") să-şi argumenteze teoria cu ajutorul monedei naţionale din ţara respectivă. Nu o face, din varii motive. Nu insist, fiecare are dreptul să-şi aleagă moneda pe care o preferă. Marea Uniune Mondială ne-a dat această posibilitate.

Aliodor la televizor

Am aşteptat interviul cu Aliodor Manolea, mai ceva ca pe un interviu cu Vin Diesel! Nu că mi-ar plăcea cum arată Vin, doar că mă fascinează personalitatea lui... În fine, începe interviul cu Aliodor, eu - popândău în faţa televizorului.

Politică balcanică, ruşine cui te-a creat!

Mai sunt câteva zile până la referendum, iar eu sunt sătulă până peste cap de politicienii noştri! Am avut câteva zile în care m-am concentrat asupra epitetelor pe care şi le aruncau. Doar că, la un moment dat, au devenit plictisitori. Niciunul nu este Alcibiade, creatorul celebrei "maimuţe curentate" Apoi am încercat să calculez cu ce frecvenţă îşi schimbă declaraţiile. A fost un experiment năucitor, pentru că rapiditatea cu care treceau dintr-o parte într-alta m-a împiedicat să elaborez un model matematic.

Toţi câinii preşedintelui

Când un preşedinte de stat se duce undeva, să zicem la o televiziune pentru că e singurul exemplu concret pe care îl pot da, e însoţit de un întreg dispozitiv. Aşa e regula, să aibă după el o grămadă de tipi masivi şi tunşi regulamentar, eventual o salvare, o maşină de pompieri, o dubă a jandarmeriei, plus un domn cu un câine în lesă. Patrupedul e plimbat peste tot, ca să identifice un potenţial pericol. Nu, nu caută droguri, ci dispozitive explozive.

Un preşedinte sufocant de discret

"Voi fi un preşedinte interimar discret", a spus el. Şi s-a ţinut de cuvânt. Vreo 4 zile, după care n-a mai putut rezista să stea departe de terenul de joacă. Cel care a deschis Cutia Pandorei a fost Victor, care l-a invitat pe Interimar în frumoasa-i emisiune. Crin nu s-a descurcat rău, ba chiar a lansat celebra frază: "Dacă Traian Băsescu rămâne preşedinte, eu plec, pentru că - din punctul meu de vedere - nu mai are rost să continui!" Aplauzele au curs râu. "Uite, dom'le, ăsta om politic!", au decretat admiratorii siglei "galben-cu-săgeţică"

Ce ştiu dizeuzele, dar nu ştiu politicienii

Orice duduie care are un firicel de voce, dar îşi doreşte să devină vedetă, e conştientă de la bun început că nu va ajunge acolo unde doreşte, dacă nu are o imagine care să vândă. Normal, la început se îmbracă şi ea cu ce are prin dulap. Mai o bluză cu sclipici, mai o rochie cu paiete pe care purtat-o când era domnişoară de onoare, mai un păr ars de la decolorant, mai un machiaj în culori pastelate mimând inocenţa. 

Cel-Care-Strică-Vacanţele

Din câte îmi amintesc, pe vremuri, nativii americani îşi dobândeau "numele de adult" abia după un test, în care erau nevoiţi să-şi demonstreze calităţile de războinic. Dacă Victor al nostru ar fi fost pui de apaş, numele lui indian ar fi fost, în mod sigur, Cel-Care-Strică-Vacanţele. Nu de alta, dar acum trebuie să-i aducă pe parlamentari din vacanţă, ca să ucidă ordonanţa care i-a pus Bruxelles-ul în cap.

Natură Hăhăită cu Constituţie

Ziua debutase promiţător! Niciun fruct, nicio sticlă cu apă. Dar asta nu însemna că Jucătorul de pe banca de rezerve nu se gândea la binele jurnaliştilor care se lichefiau în faţa sediului său de campanie. Ca la un semn au apărut nişte băieţi dotaţi cu scaune de plastic şi cu umbrele, ca să înjghebeze un centru de presă pe trotuar. Grija a mers mai departe, căci ziariştilor le-au fost oferite şi nişte toalete ecologice, că şi ei sunt oameni, au nevoi fiziologice.

If you fool me once....

...shame on you. If you fool me twice, shame on me! Probabil expresia nu era cunoscută şi pe nava Biruinţa, aceea mai mare decât trei terenuri de fotbal. Altfel nu-mi explic de ce Traian încearcă să redevină agreabil presei. În regulă, în momentul în care a devenit primar, se bucura de simpatia jurnaliştilor. La fel şi în momentul în care decis să candideze la preşedinţia României.

Raiul din dormitor

Înainte să vă vină în cap tot felul de gânduri necurate, vă anunţ - cuvioasă toată - că titlul se referă strict la însănătoşirea aparatului meu de aer condiţionat. Asta după 8 zile de chin şi jale, dintre care majoritatea caniculare. Şi nu Focile au rezolvat problema, ci "asistentul" lor, Bart Simpson.

Seară de carte

Sâmbătă, ora 20.00! Cu punctualitate britanică, sun la uşa domnului P. Sunt dotată şi cu nişte paporniţe. Într-una am chestii sărate, dar nu prea sărate. În cealaltă, chestii dulci, dar nu prea dulci. Până în final, mă duc în vizită la un domn care a sărit binişor de 70 de ani. Iar ceilalţi doi musafiri ai săi, la fel. Am adus şi o sticlă de vin alb şi rece, pentru că cel roşu e vasodilatator, iar afară e caniculă.

Don't you cry, Traian!

După părerea mea, din această seară, Traian Băsescu ar trebui să rămână în istorie sub nickname-ul de "Preşedinte-Primitor" Nu vreau să discut despre suspendare, despre manifestaţii pro sau contra, despre discursurile urlate ale aprigilor noştri politicieni, despre modificarea legii referendumului... Nu, toate acestea cad cu zgomot într-un plan secundar.