Tutorial - cum să transformi o tragedie într-o comedie bufă în doar câteva minute

1. Mizează pe un vorbitor pentru care retorica este la fel de străină ca şi viaţa sexuală a balenelor cu cocoaşă.

2. Alege un spaţiu care să sugereze un acvariu, lipeşte mai multe mese pe care le acoperi cu feţe de masă albe şi plasează familia îndoliată pe scaune.

3. În spatele familiei îndoliate, aşează cât mai multe persoane îmbrăcate în negru (dar nu numai), ca să sugerezi un fel de "Cina cea de Taină" în variantă "noir", cu surplus de personaje.

4. Asigură-te că toate posturile de ştiri transmit simultan discursul, interzicând unei anumite staţii de televiziune să titreze "Exclusiv" la un eveniment la care este prezentă toată mass-media.

5. Nu încuia uşile de la toaletă, pentru ca reporterii care nu îşi pot stăpâni râsul să aibă unde să se refugieze.

Revenind... Îmi pun întrebarea cine naiba a avut nefericita idee de a organiza o conferinţă de presă post-înmormântarea lui Adrian Iovan, la maniera asta.

De acord, acest lucru se practică în Statele Unite şi în Occident, dar numai în condiţiile în care media nu are acces la tristul eveniment. La înmormântare participă doar membrii apropiaţi ai familiei, iar - la final - cel desemnat (pe baza unor reale calităţi de comunicator) să facă o declaraţie, o face. El - la un pupitru prevăzut cu microfoane, în timp membrii familiei îi stau în spate. În picioare. Sau pe scaune, atunci când situaţia o impune. La fel de posibil e ca familia să nu apară în faţa jurnaliştilor. Oricum, e o declaraţie scurtă de presă, în care sunt rememorate evenimente ESENŢIALE din viaţa celui plecat dintre noi.

La ce am asistat astăzi? Probabil la singurul lucru pe care o să mi-l amintesc cu claritate peste ani, atunci când va fi menţionat accidentul din Apuseni.

Despre super-puteri

Ştiu, n-am mai scris de o eternitate pe blog. Presupun că mi-a fost mai comod să mă exprim pe Facebook. M-au furat like-urile, răspunsurile instantanee.... Asta la o primă estimare. Dacă e să sap mai adânc, cred că domnul P. e de vină. S-a mutat în Canada, la copii. Îl înţeleg, are o vârstă. Dar, fără el, viaţa la bloc e banală. Cum ar veni, nu mai merită menţionată.

Ce mi-a venit să dau în taste la ceas târziu din noapte? Mi-am amintit un joc al copilăriei, când ne strângeam pe treptele de la intrarea în bloc şi ne întrebam între noi cam ce puteri supranaturale ne-am dori să avem.

Unul îşi dorea să ia 10 pe linie, fără să deschidă un manual. Altul şi-ar fi dorit să vadă prin ziduri, iar altul să fie capabil să hipnotizeze, ca să convingă cele mai frumoase fete din şcoală să accepte să se întâlnească. Eu mi-am dorit atunci să pot face oamenii să uite. O dădusem de gard la matematică şi profesoara mă tăvălise într-un stil blând, dar foarte dureros. Nu-mi doream amintirea aceea şi aş fi dat orice să dispară. Instantaneu, dacă se putea. Sau măcar într-o zi, două.

Au trecut mulţi ani de atunci... Dar a venit nenorocirea asta cu avionul. Au murit doi, au supravieţuit ceilalţi. A fost agitaţie, informaţiile curgeau din toate părţile. Nu doar informaţii, ci şi acuzaţii. Doar că - în toată agitaţia aceea pur browniană - mi-am adus aminte de ce-mi dorisem în şcoala generală şi am constatat că nu s-a schimbat nimic.

Aşadar, dacă m-aş trezi vreodată cu o super-putere, mi-aş dori să pot face oamenii să uite. Nu tot, doar părţile urâte care le revin obsesiv în minte, nu îi lasă să doarmă şi nu le permit să-şi continue viaţa.

Revista presei mondene de azi

Cap de afiş este, fără drept de apel, divorţul lunii ianuarie, dintre Zâna Preţioasă şi urmaşul mioritic al lui Elvis. Parcă îi văd pe amândoi, aşezaţi unul lângă celălalt, dând copy/paste pe Facebook mesajului scris sub atenta supraveghere a avocatului...

Dreptul de a alege

Trebuie să admit faptul că mi-a fost foarte greu să mă abţin de la comentarii pe tema Sergiu Nicolaescu. Plus că era riscant. Prin natura meseriei, ar fi fost foarte posibil ca cineva să mă izbească cu capul de tastatură şi să-mi spună: "Bine, bă, da' voi cum aţi făcut?" Părerea mea e că am făcut mai decent şi mai cu feeling, dar nu despre asta este vorba acum.

Stupizenia ridicată la nivel de artă

Îmi aduc aminte ce bucurie naivă m-a încercat în momentul în care autorităţile au decis că ne putem plăti absolut toate facturile la Poştă. În sfârşit, scăpam de alergătura de la un ghişeu la altul. Nu mai trebuia să stau de nu-ştiu-câte-ori la coadă, nici să mă abţin din răsputeri să nu-i spun vreo două acriturii de la ghişeu. Ce n-am luat în calcul? Faptul că Poşta nu se coordonează cum trebuie cu furnizorii de utilităţi. Şi nici furnizorii de utilităţi pe ei înşişi.

Oferte matinale, numai bune de înjurat

Sâmbătă, o zi numai bună de trezit când te taie capul, de lenevit la căldură cu gândul aiurea, de făcut treabă în casă într-un ritm blând, că doar nu te zoreşte nimeni, de zăcut la televizor, eventual de băgat una bucată siestă, pe principiul "Fie omul cât de mic, după masă doarme-un pic!" Mi-au reuşit toate, mai puţin primele două puncte: trezitul când vreau şi lenevitul post-trezit.

Non-probleme de bloc cu final neaşteptat

Vineri seară. Un moment minunat, pe care am reuşit să-l apreciez abia acum, când nu mai sunt nocturnă, ci diurnă. Organismul meu încă se revoltă, după ce ani în şir a evoluat după un alt fus orar, dar nu am de ales. Cel puţin momentan. În fine, odată ajunsă acasă, îmi umplu cada cu apă fierbinte, decisă ca după maximum o jumătate de oră să mă bag în pat, cu laptopul în braţe. Un serial, un ziar, un site de ştiri... Nu contează! Ideea e să mă relaxez într-un fel. Doar că socoteala de la etajul 4 nu se potriveşte cu cea de la parter şi iată că îmi sună telefonul.

Recunosc, am ucis!

Nu, nu e nevoie să vină procurorii cu Biblia! Pot să jur şi cu mâna pe ofertele de la Bricostore, care îmi sufocă biata cutie poştală. Nici măcar nu o să susţin că nu am vrut. Ba am vrut, am vrut foarte tare. Motivul este simplu: nu accept să-mi împart spaţiul vital cu şoarecii.

La cules de cuvinte

Am o rochie lungă, cu nişte frumoase imprimeuri color. Susţin că e din Mozambic, deşi cineva e de părere că provine din Botswana. Îl rog (căci e un "el") să-şi argumenteze teoria cu ajutorul monedei naţionale din ţara respectivă. Nu o face, din varii motive. Nu insist, fiecare are dreptul să-şi aleagă moneda pe care o preferă. Marea Uniune Mondială ne-a dat această posibilitate.

Aliodor la televizor

Am aşteptat interviul cu Aliodor Manolea, mai ceva ca pe un interviu cu Vin Diesel! Nu că mi-ar plăcea cum arată Vin, doar că mă fascinează personalitatea lui... În fine, începe interviul cu Aliodor, eu - popândău în faţa televizorului.