Şi hackerii plâng câteodată

Nu caraghioşii ăia pe care i-a prins poliţia şi care se visau Anonymous! Hackerii adevăraţi, cei care scriu programe, cei care sar toate pârleazurile cibernetice, cei care nu sunt prinşi decât în momentul în care se cred atât de buni încât nu-şi mai iau toate măsurile de securitate. Cei care, în momentul în care ţi se aşează la computer, pot să-ţi spună tot ce-ai făcut în ultimii ani, deşi tu ţi-ai reinstalat Windows-ul de nu ştiu câte ori şi crezi că tot istoricul ţi s-a şters.

Depresia - ce e ea şi ce vrea de la mine

Sincer vorbind, nu ştiu dacă este vorba despre depresie sau dacă sunt doar meteosensibilă. Singurul lucru de care sunt absolut sigură, este că - de câteva săptămâni - nici iarba nu-mi mai creşte. Partea proastă e că nu doar eu sunt în această stare naşpa, ci şi cei din jurul meu. Aşa că nici nu se pune problema să ne scoatem unii pe ceilalţi din... şi anume.

Dilema sacilor de gunoi

Când eram mică, sacii de gunoi erau prezenţi doar la televizor şi numai atunci când se difuza vreun film american. Erau singurele scene în care îl vedeai pe protagonist cărând o enormă pungă de plastic spre tomberonul proprietate personală, plasat strategic în faţa casei cu peluză şi cu un gard scund şi alb. Noi nu aveam aşa ceva. Noi aveam pagini de ziar plasate pe fundul găleţii, care ne dădeau iluzia de curăţenie a găleţii. Ţin minte că mă expedia mama la tomberon, după care - odată întoarsă în casă - trebuia să prestez detergent + limpezire cu apă rece = igienă.

Mania diminutivelor

Sunt absolut sigură că fiecare dintre noi, indiferent de sex, foloseşte - în mod constant - măcar un diminutiv. În cazul meu, diminutivul care îmi inundă zilele de luni până joi (adică zilele în care am jurnal) este "pisicuţă" şi desemnează nişte minunate exemplare umane, culte şi haioase, cărora - în mod normal - li se spune "redactori" Ai mei nu sunt doar "redactori", ci sunt şi "pisicuţe", ca semn al afecţiunii pe care le-o port de o grămadă de ani. Aşadar, am Pisicuţa Puternică (pentru că nu aş avea cum să mă adresez altfel unui fost jucător de rugby) şi Pisicuţa Depresivă (nu pentru că omu' ar avea depresii, doar că ochii de basset şi piercing-ul din sprânceană, plus sinuzita acută, îl duc mai aproape de curentul emo) Există şi varianta "pisicuţu' lu' mama", atunci când fiu-meu se alintă, iar eu vreau să-i creez senzaţia că mă duce de nas, dar asta e o altă poveste.

Ce faci, atunci când plouă enervant de mult!

Prima fază e cu număratul banilor, plus activităţile aferente, dacă este cazul. Sau momentul. După aceea, dormi la nesfârşit, pentru că vremea te împinge să faci asta. Dacă nu, iei la rând cărţile din bibliotecă. Apoi speri că poate o să vezi o emisiune interesantă la televizor.  La naiba, sunt reluari. Nu mai vreau să văd nimic despre piramide, nu m-au tentat niciodată rechinii, de ce m-ar interesa ce face un anumit dispozitiv şi - sincer - cum mi s-ar putea modifica viaţa pentru că tocmai am aflat cum se produc crosele de hockey?! Deci mega-mega-mega dilemă!!!!

"Detectorii" unchiului Sam

Dacă ar fi fost după sufletul meu, ştirea cu cei doi militari americani prinşi cu detectoarele de metal la castrul roman Carsium, ar fi trebuit să fie deschidere de jurnale pe tot întinsul patriei. Păi cum, măi... smartasses! Noi vă aşteptăm 40 de ani şi voi veniţi să vă jucaţi de-a Sydney Fox şi Nigel Baily? Norocul nostru că i-au văzut nişte ţărani, care - probabil pentru că nu ştiu că poziţia noastră, ca stat, este să stăm la unghi de 90 de grade în faţa Marelui Licurici - au chemat jandarmii. Cred că nici ăştia n-au televizor şi nici nu citesc ziarele, pentru că i-au săltat instantaneu pe cei doi relic hunters.

Rocker până la moarte!

Am făcut declaraţia din start, ca să nu fiu bănuită de hispano-manelism. Nu am nicio treabă cu "chu-cha-cha" sau "chi-chiu-ri-chiu" ăla de mă disperă la orice ieşire în decor. Înţeleg, ritmurile latino sunt destinate să devină hituri vara, indiferent dacă sunt spre bumtzy-bumtzy sau spre reggaeton.

10 lucruri ca să fii în trend

1. Trebuie să ai măcar un obiect vestimentar în culoarea roz-coral. N-am, pentru că respectiva nuanţă mă face să arăt ca o bucată de brânză mucegăită. Ori sunt eu prea palidă, ori rozul-coral e prea dubios.

Blocul meu e-o freză dentară cu acorduri ample

În micul, dar liniştitul meu cartier, aproape că nu e bloc la parterul căruia să nu se afle un "ceva": un magazin, o sală minusculă de fitness, un coafor, un notariat, un plafar... La parterul blocului meu se află un cabinet dentar. Nu ştiu dacă respectivii doctori sunt inundaţi de clienţi, pentru că - de la 4 la parter - e o oarecare distanţă, deci monitorizarea este exclusă din start. Mi s-a întâmplat de câteva ori să văd oameni care intră sau ies din cabinet, dar figurile lor luminoase mi-au indicat faptul că dentiştii ori se pricep de minune la ceea ce fac, ori folosesc un anestezic special, de natură să-şi facă pacienţii ilegal de fericiţi.

Misteriorul domn Ş. loveşte din nou!

Domnul Ş. este distinsul administrator al blocului în care locuiesc. Ca să respect adevărul istoric, nu doar al blocului meu, ci şi al multor altor blocuri din cartier, dar şi al unor imobile din Primăverii, de pe la Televiziune, de prin Dorobanţi. Om activ, nu glumă! În orice caz, de la clădirile "nobile" i se şi trage aura de mister.